Se ridica iar din praful istoriei acei barbari de neoprit in campaniile lor de distrugere: sefi de stat, de companii sau de srl-uri, loviti de morbul puterii. Oameni simpli, de altfel, captusiti de frustrari adolescentine. Au fost copii saraci sau puberi cu acnee, toti umiliti de cinismul tovarasilor de jocuri. Destinele acestora sunt oarecum aceleasi: au pornit de jos si s-au catarat cu dintii si cu unghiile de stalpul puterii. Putere pe care au inhatat-o peste noapte, dupa sute de nopti de panda.
La inceput a fost greu, dar au stiut sa se inconjoare de oameni penibili, pentru care lupata sub stindard propriu nu a fost niciodata o preocupare. Mercenari marunti, platiti din maruntisul scapat pe sub masa de proprietarul stindardului. Iar maruntisul a devenit, nici mercenarii nu mai stiu cand, steguletul lor bleg.
Interesant in aceasta poveste e involutia mercenarulor. Ei, la inceput, au considerat ca a presta pentru maruntis, e un efort cinstit. Cu timpul insa nu a mai fost asa. Pentru ca, mai mult ca prestatia s-a dovedit a fi importanta obedienta. Zi dupa zi, au invatat sa aprobe neconditionat orice decizie, gandulet sau dorinta a sefului. Fara opozitie, fara amendamente si fara discutii. Doar au strans din dinti si-au executat fara cracnire. Si-au mai batut copiii acasa ca sa se usureze, dar n-a fost destul.
Tiranul controleaza totul, stie totul si executa fara mila oricie fel de impotrivire. Si asa, zi dupa zi, marele boss crestea hranindu-se din vlaga mercenarului specializat in "facutul frumos". Ca simbioza sa fie perfecta, cat mai multi mercenari s-au adunat sa potoleasca nesatula foame de putere a tiranului caruia-i trebuiau din ce in ce mai multe mecanisme umane special create pentru a-l servi si a-l adula.
Si nebunia-i cuprinde pe toti deopotriva: sefisorii devin tirani si mercenarii, bufoni la dispozitia acestora. Programati sa slujeasca si sa aprobe, bufonii cladesc pedestalul pe care se inalta un simplu om, copil sarac sau puber cu acnee, cu drept de viata si moarte asupra bufonilor tristi. Bufonilor li se atrofiaza de tot partea din creier responsabila cu libertatea si incep sa se teama. Se tem sa vorbeasca, sa gandeasca, sa zambeasca (exceptie: gluma tampa a tiranului ii face sa se prapadeasca de ras). Se tem sa-si piarda locul din haita din care fac parte, din haita in care masculul sau femela dominanta (alfa) ii pot lasa oricand liberi. Si asta ii angoseaza cumplit: bufonii au nevoie mereu de stapan si niciodata de libertatea pe care nu o cunosc si pe care nu o stiu gestiona pe cont propriu. Ca sa ramana in haita mint si se mint. Mint pentru alfa (e plecat din tara, e in sedinta, nu are bani, a platit de ieri…) si se mint pe ei insisi (am o cariera de succes care-mi aduce maxime satisfactii, sunt mai bine platit decat altii, imi place ce fac…). Ca sa ramana in haita se umilesc si se autodesfiinteaza. Si steguletul lor bleg nu-i ajuta sa-si aminteasca ce sunt. Adica altceva si altcineva decat ceea ce scrie pe ecusonul cu heraldica haitei.
Si dupa atata efort, alfa, ii azvarle o ciozvarta.
Prolog: intr-o frumoasa poveste, in tristul alai de bufoni se ratacise un copil care vede si striga: Printe! Esti in fundul gol!
