Jihadul iubirii - 3 - Frosa

La confortu-i discret a contribuit și cumnata-să, Frosa. Pentru că înainte de a muri, nea Pamfil, soțul Frosei, a făcut acte de donație familiei Grozavu pe apartamentul cu două camere dintr-un cartier verde al orașului. Condiția era că aceștia să aibă grijă de nevolnică, care avea atunci 81 de ani. Spre ghinionul Frosei, fratele mult mai tânăr, a murit înaintea ei și ea a rămas în seama cumnatei, a doamnei Grozavu.

 Frosa a fost toată viața bolnavă. N-a muncit nici acasă și nici serviciu nu a avut. Nu a ieșit din casă, nu a avut prieteni, nu a avut visuri și nici idealuri. A stat 81 de ani singură-n casă. Și când îi trăia soțul, tot singură sta. Lui îi convenea asta; contrapartidei de conversație despre durerile ei, el își vedea de ale lui: serviciu la CFR, berea cu prietenii după serviciu. Se zvonea că mai avea și câte-o drăguță veselă și guralivă din când în când. Frosa nu-l deranja. Nu-i acorda nici o atenție. Nici când se văita, nici când îi reproșa vrute și nevrute.  

Au avut o fată care a murit de tânăra. A bolit mult, biata Lala. Mă-să n-a putut-o ajută cu nimic; era prea concentrată pe durerile ei. A stat Lala luni de zile la oncologie, dar Frosa n-a vizitat-o niciodată. Când durerea depășea pragul de suportabilitate a oricărei fiinițe omenești, Lala o striga încă pe maică-să. Nu spera să o vadă, să o aline, să-i stea câteva minute la căpătâi. Pentru că, de când era doar un copil, ea o alina pe Frosa. De aia a muncit ea pe brânci să ajungă medic; că să poate pricepe suferința femeii care i-a dat viață. Abia în anul al șaselea de facultate, a descoperit că mă-să era depresivă. O formă ușoară, care ar fi putut fi ținută sub control.

Dar pecetea unei afecțiuni  mintale, Frosa a respins-o din start: ea nu e nebună, deci nu s-a tratat cu nimic. În momentele de acalmie a durerii fără limita, Lala încerca să-și o amineasca pe maică-să într-un unic moment de duioșie. Să-și amintească de o îmbrățișare sau de un sărut de noapte bună. Voia să creadă că boala e cea care i-a șters din minte clipele de afecțiune dăruite de mamă. Sau nu? 

În noaptea când a împlinit 14 ani venea cu trenul de la olimpiada de biologie care se ținuse în celălalt capăt de țară. Luase premiul întâi și știa sigur că Frosa va fi fericită. Pentru că taică-sau era în delegație, poate o aștepta mama. Trenul se apropia de gara unde trebuia să coboare, iar fericirea ei că maică-să era fericită, umplea trenul gol. Trenul a încetinit și putea deja să vadă peronul. Era pustiu, dar ea știa că Frosa era undeva s-o aștepte. A coborât cu tot cu zâmbetul ei fericit și a căutat-o. Mai întâi cu privirea, apoi cu pașii. În sălile de așteptare, în cotloanele vechi și întunecate de care nu-i era frică. Ninsoarea se opriese și gerul îi usca ochii. Îi era frig, frig și nu știa cum să ajungă acasă. Bani nu avea și, oricum, la 3 dimineață nu mai circula nici un tramvai. Rămăsese înțepenită în față gării și ningea iar. Ninsoarea și trisrețea o acopereau ca pe o statuie. Nu se mai gândea la fetiță cu chibrituri pentru că ea nu avea chibrituri. Ea avea o mamă și un tată care o iubea și era în delegație... Acum gândurile îi erau mai înghețate decât mâinile fără mănuși. Nu-și mai dădea seama dacă doarme și visează sau dacă chiar ea este stana de gheață de pe peron. Era stalactită sau stalagmită într-o peșteră înainte de marea extincție? Mai era sau nu mai era???

Un taximetrist rătăcit la gară pentru un bănuț în plus a dus-o acasă. Atât a reușit ea să-i spună:

-N-am bani. E ziua mea. Stau pe Vitejilor, bloc C1, apartament 13. Și a încercat să lupte cu somnul.

-Poți s-adormi, domnișoară. Te duc eu până la ușa.

 -Nu dorm. Mai am atât de multe de făcut și viață-i atât de scurtă!

Taximetristul a urcat-o în brațe până la etajul 2 și a sunat prelung, de foarte multe ori, până ca mă-să să îi deschidă.

Și acum Lala lupta cu somnul. Nu îl voia. Știa că are o etrnitate la dispoziție pentru el. Era ca în copilărie, când aflase că mamele își sărută copiii numai când aceștia adorm. Că să nu devină alintați. În fiecare noapte, Lala se prefăcea adormită că să o simtă pe Frosa când vine să o sărute de drag, sau doar de noapte bună. Nu, n-a reușit niciodată să stea atât de mult trează, încât să primească ofranda sărutului matern. Și ce dacă? Poate mama știa când ea adoarme pe bune, și de aceea. Tatăl, în schimb, a compensat toată uscăciunea sufletească a Frosei. Era bun și cald; chiar acum, când o veghează în spital, simte lacrimile bărbatului picurandu-i pe frunte. Ah, lacrimile acestea! Vindecau pentru o clipă toate  durerile, frustrările și neavutele.

Pandele o vedea iar și iar în costumul de șoim al patriei, cu codițele împletite cam răsucit de degetele lui groase, cum culegeaea  flori prăfuite de pe marginea drumului pentru Frosa. În fiecare zi îi ducea romanițe, coada șoricelului, rochița rândunicii…în funcție de timp și anotimp. Degetele ei micuțe rupeau codițele scurte, de lângă floare. Nu stăteau buchet, mai degrabă erau grămăjoară. Îi dăruia Frosei câte un pumnuț de floricele, iar Frosa le lăsa pe masă la ofilit. Le lua el pe ascuns și le punea într-o știrbă ceșcuță de cafea până a două zi, când o nouă ofrandă trebuia salvată de la nepăsare.  Cel mai mult îl durea acum pe Pandele că o lăsase pe Frosa să-i pună numele Lala. Copiii o strigau Tra-lala din cauza ciudateniei fetei. Și chiar nu era o ciudată fata lui. Era doar un copil sensibil, trist și timid, care se străduia prea mult să fie pe placul lumii. Toată viață ei de 28 de ani, a trăit-o pentru a o place și pe ea mă-să.  Dar Frosa era la fel de inertă. Nu o certa, nu o lauda, nu o întreba nimic, iar când copilul îi povestea câteceva, izbucnea în plâns. Un plâns mieunat și pișorcos, icnit și gâfâit, fără vorbe, fără limită. Plânsul ăsta o îngrozea cel mai rău pe Lala. Făcea un slalom printre vorbe și fapte care să nu declanșeze iar și iarchițcăitul nevrotic al mamei. Nu știa nici acum dacă simțea milă sau silă pentru amărâta care-i era mamă.

Acum împlinea 28 de ani și își simțea iar trupul țeapăn și rece ca atunci, în gara. Împlinea 28 de ani, și trenul venea spre ea, și mama ei bună venea înaintea lui, pe calea ferată, cu brațele deschise, să o cuprindă, să o imbratiseza, să o sărute  și să-i ureze somn ușor. Pandele i-a închis ochii triști cu degetele lui groase care-i împletisera codițele și-i pusese atâtea floricele în apă.

De-acum, în voia Domnului rămânea singură lui bucurie, singurul sens pentru care se scula la 3 dimineața și pleca să ciocanească liniile reci ale căiii ferate.

Așa le-a trecut viața. El a plecat primul. Ea nici măcar bunul simt să moară la timp nu l-a avut. Și-așa au rămas cele două văduve: Frosa,  în proprietatea doamnei Grozavu, iar doamna Grozavu cu grija pe cap.

Toată lumea a iertat-o pe Frosa. Numai doamna Grozavu, nu!

Nu-i făcea nici o plăcere să treacă pe la cumnata-să. Nu-i păsa de-i vie sau moartă, dar de fiecare dată când ajungea în scara blocului, adulmeca întâi aerul să simtă sau nu mirosul de hoit. Pandele îi lăsase cheia de la apartament, așa că intrarea ei în casa Frosei era întotdeauna intempestivă. Asta pentru că doamna Grozavu avea sentimental că intră în propria ei casă unde, din mila măriei sale, o lasă pe Frosa să vegeteze. În ziua aceea se simțea generoasă. Îi cumpărase cumnatei o pungă de aripi congelate. Afară era prea cald și gheața din pungă  se topise lăsând o dară roșiatică de la ușă până la chiuveta din bucătărie în care aproape le izbise.

-Na, să mai mănânci și altceva în afară de ceai și pâine uscată!

-Bună ziua, cumnată, că așa se zice când intri în casa unui om!

-Întâi, tu nu eșți om, ești mărăcine, și al doilea, casa e a mea!

Frosa se puse pe chițcăit. Emitea aceleași sughițuri pițigăiate care îi ingrozise pe toți ai ei.

-M-ai făcut mărăcine, tu m-ai făcut mărăcine?

-Te-ai făcut singură. Hai, nu-ți mai pișa ochii că pe mine nu mă impresionezi. Ia zi, ai plătit curentul?

-L-am plătit, că nu-mi trebuie pomana ta! 11 lei am dat pe trei luni!

-Eu am dat 110 de lei. Tot pe trei luni!

-Toată viață ai fost risipitoare. Pe ce ai consumat atâta curent?

-Eu trăiesc, Froso! Deschid becul când e întuneric, mă uit și la televizor cu lumina aprinsă! Spăl rufe la mașina automată,  am facebook și stau cu laptopul în priză toată ziua…Faza cu laptopul și facbook-ul, Frosa nu a mai prins-o. Deja n-o mai ascultă de pe la mașina de spălat. Pregătea o replică usturătoare, dar a podidit-o plânsul. Același plâns. Doamna Grozavu se făcu că nu vede și continuă glorios:

-Și-i treaba mea pe ce cheltui eu banii mei din pensie. Că eu din pensia mea trăiesc, nu din pensia de urmaș a bărbatului! Că eu am muncit, Froso, n-am stat acasă să bocesc ziua de ieri!

Frosa mârâi un “ce-ți pasă ție, tu n-ai avut copii”. Erau singurele vorbe pe care n-ar fi trebuit să le rostească.

-Și tu ai avut, Froso? Ai mai făcut ceva pentru Lala după  ce ți-au scos-o? Te-ai sculat într-o singură dimineață să-i dai de mâncare înainte de a pleca la școală? Se scula nea Pandele la 3 dimineață și-i făcea ceaiul de mentă și-i ungea pâinea cu margarină. 12 ani, până să plece la facultate, numai asta mânca dimineață. Ba mai și baletau amândoi prin casă să nu te trezească!

-Taci, că inima din mine mi-o rupi!

-Taci, ca n-ai inimă. Ai doar o pompă de sânge. Măcar unde-i îngropată Lala, știi? Da unde-i mormântul lui Pandele ai aflat? Că la nici unul n-ai fost la înmormântare!

Frosa, apucată dambla, înșfacă din chiuvetă punga zemuindă cu aripi vineții și i-o trânti doamnei Grozavu exact în frunte. Zeama rozalie se scurgea pe toată fața, pe gât și în decolteu. Tricoul ei alb devenise o hartă a furiei. Abia acum, își dădea seama de unde era mirosul de hoit: de la ura-i zemuindă în care se lăbărțau niște aripi care n-au zburat niciodată.

După ce uluiala față de gestul plin de forță al Frosei se mai domoli, pe doamna Grozavu o stafulgeră geniul. Deschise larg ușa și ieși din apartament, strigând pe scări cât o țineau bojogii:

-Te vând, Froso! Te vând!

 În aceeași zi a luat legătura cu o agenție imobiliară pentru a vinde apartamentul din cartierul verde al orașului. A cerut jumătate din prețul pieței, că să-l poată vinde repede, cu baba cu tot. A doua zi, agenția i-a găsit cumpărător. Tranzacția s-a făcut la notar, cu acte în regulă și cu banii jos. Frosa a rămas noilor proprietari, cadou promoțional la achiziționarea unei locuințe, iar banii s-au adăpostit în sertarul hodorogit al șifonierului din iatacul doamnei Grozavu, alături de ceva mărunțiș rămas din vânzarea terenurilor extravilane.