miercuri, 31 ianuarie 2018

Jihadul iubirii - 5 - Tigaia

Ura. Se învățase cu ea, cum se învățase și cu durerea de picioare. Îl urăște pe bărbat-su mort din deceniul trecut  pentru că o adusese la țară. De fapt, mai are apartamentul comunist din oraș, dar nu mai trecuse pe acolo de câțiva ani buni. Îl urăște pe Bărbat pentru că a înșelat-o cu Tigaia. Tigaia, Dacia lor roșie. Un Frankenstain al mașinilor. Zilnic, din zori și până-n noapte, Bărbatul re-crea mașina. În șopron, lângă butoiul cu vin. Bărbatul îi dăruia tot conținutul vieții lui Tigăii dintr-o imensă vinovăție că o aprinsese odată cu miriștea. La sfârșitul unei toamne uscate, omul a plecat să dea foc miriștei și a lăsat mașina în vârful dealului fără frâna de mâna trasă. Stropise generos cu motorină hectarul de pământ și-a aprins un singur băț de chibrit. Resturile vegetale pietrificate de secetă au luat foc și sfârâitul arderii era cel al gheenei. Fumul plutea greu la suprafața pământului ca o baltă cețoasă care se întindea în toate direcțiile. Un vânt năpraznic s-a stârnit din nimic și a transformat balta cețoasă într-o mare de pojar care mușca hălci mari de pământ precum o fiară flămândă. Valuri de foc se izbeau de toate malurile de lut ale miriștii. Singura ieșire era buza dealului, acolo unde Bărbatul și-a lăsat singura-i iubire. Na, asta e: un bărbat își poate iubi mai mult mașina decât nevasta! De frică, Tigaia a coborât să salveze Bărbatul, să-l ducă departe de iad. Cobora cu toată viteză ei de Dacie credincioasă, transformându-se rapid într-o torță rostogolitoare.  Bărbatul o privea dintr-o margine neatinsă de foc și de vânt, lovit de apoplexie. Focul roșu înghițea Dacia lui roșie care cobora dealul ca o ghiulea incandescentă. Salvarea a venit din cer. O rupere de nori a vărsat atâta apă, de-a transformat ghiuleaua în oală cu presiune. Tigaia fierbea, și aburii ei groși se contopeau cu aburii miriștii, transformând în iad decorul și inima Bărbatului. A adus-o acasă după trei zile, trasă de un cal amărât, dar pe propriile-i roți, fără cauciucuri.
De aici, viața lui n-a mai fost la fel. S-a retras în șopru că într-o sihăstrie și următorii ani i-a dedicat reconstituirii singurei și marii lui iubiri: Dacia roșie.  Bărbatul și-a păstrat aproape numai butoiul și cana de vin. Cană, care era dintr-o tablă de inox mult mai bună decât fusese vreodată tăblăria Tigăii. Dar cea mai mare calitate a cănii, era că rezista nespălată și un an întreg. La fel și Bărbatul.
Încetul cu încetul,  Tigaia începea să semene cumva cu o mașină. Schimbase caroseria. Găsise una tot roșie la o rabla abandonată în spatele blocului surorii lui,  Frosa. Un an a ciocănit, a băut, a îndreptat, a potrivit, a vopsit și a băut. Un butoi mare de vin cu cana de inox îngroșată de rapăn. Alt an, a cumpărat pentru motor, roți și banchete o coajă scorojită. A plătit-o cu toate economiile lor și cu un împrumut de la cumătru. Acesta a fost gestul final după care doamna Grozavu a erupt. La început cu pietre verbale și cu bolovani. După, a aruncat lavă fierbinte peste toate gesturile, atribuțiile și grijile conjugale care s-au pietrificat și ele odată cu oalele rămase nefolosite și cu rufele nespălate aruncate maldăr în beciul anti-atomic. Cred că și mătura se mineralizase de la lavă. Cenușa s-a grupat într-un nor negru asupra relației lor și s-a depus gros peste viața în doi. Habar n-aveți ce înseamnă o nevasta ostilă până nu va închideți cu Tigaia în șopron!
În acel timp, tabloul era impresionist cu Bărbat beat și murdar ascuns sub aproape-o mașină și nevastă grozavă alergând haotic după găini, înjurând câinele și cele 15 mâțe,  blestemând capra urcată pe casă și împărățind peste curtea transformată în junglă și peste casă îngropată în bălării. Nu știu dacă șerpii apăruseră deja.
Într-o frumoasă zi de Sfântul Ilie, Bărbatul a scos opera din șopru. Oprera era că însăși viața lui. A mers și el bine o vreme. Ca diriginte de șantier, toate porneau la prima cheie: apartament în oraș, concedii prin toate stațiunile patriei cu Dacia lui tânăra care-l făcea atât de mândru printre vecini! Tigaia, însă, era opera de maturitate, de ieșire de sub caldarâmul rușinii. O reconstituire a gloriei comuniste. Culoarea era perfectă: un roșu mătuit de muște bețive lipite pentru eternitate de capotă. Lansarea la stradă a făcut-o fără pompă, dar cu fum gros și zgomot turbat. Demarajul a fost bun și el, a plecat din primele 20 de chei. Chiar a făcut o tură completă pe la periferiile satului, unde a întărâtat toți câinii care s-au apucat de lătrat furios și besmetic. Avea la el suficiente șuruburi și piulițe cu care arunca în haitele isterice care făceau cârd în spatele mașinii. Oamenii îl priveau cu milă și cu o oarecare înțelegere: era însurat de atâta vreme cu doamna Grozavu…Dar, uite, a reușit să facă ceva cu epava aceea. Vezi tu, și acum perseverența bate inteligența! Muta satului s-a oprit în loc și și-a făcut la repezeală treizeci de cruci. Era singurul mod în care putea participa la discuțiile colective. Oamenii exprimau o comună solidaritate făță de operă și față de artist. Unii îl compătimeau, alții îl invidiau. Nu neapărat pentru operă, cât pentru că a făcut să meargă o grămadă de fiare carbonizate. Nu era chiar o mașină, dar mergea fără cal și asta-i impresiona peste măsură. La întoarcere motorul gâfâia , de sub capotă ieșeau  aburi, iar Bărbatul, și el aburit de doi ani, avea o expresie absentă din care madam Grozavu n-a reușit să înțeleagă dacă era victorios sau înfrânt. Tigaia s-a oprit din mers singură, în fața porții, ca un cal bătrân care învățase demult drumul. I-a mai dat o sută de chei, dar nu s-a mai urnit. Bărbatul și-a lăsat opera exact în locul în care ea s-a hotărât să se oprească definitiv și a plecat, tot după doi ani, să ocupe patul conjugal.
Acolo l-a găsit spre seară doamna Grozavu. Îndrăznise, deci, să-i încalce teritoriul!!!  Să intre în iatacul ei, în refugiul castității sale. În lenjeria ei curată! În patul ei ca un catafalc. Cuvântul ăsta, care i-a venit dintr-un ungher ascuns al minții întunecate de indignare, a electrocutat-o. S-a apropiat cu curiozitate de Bărbat. Dintr-o privire și-a dat seama că please, fără mașină, pe lumea cealaltă. L-a scuturat totuși. Era țeapăn și la fiecare scuturătură ieșea un nor de praf și de duhoare. Trebuia să-și scuture salteaua cu ocazia asta! Duhoarea era ciudată: un amestec de vin  înăcrit și de carne stătută la căldură.
Și peste astea se lăsase că o pâclă, greața. Mai copleșitoare decât ura. Simțea o nevoie acută de sterilizare. S-ar fi băgat într-o etuvă care să o curățe pe dinăuntru. Pe vremea aceea, nu știa rolul tăriei în procesul de diminuare a greții. Căută în toate ascunzătorile Bărbatului o gură de rachiu. Dar el nu ascundea decât vinul stricat pe care nu se îndurase să-l arunce. Și pentru prima dată în viață, pleca la crâșma zoioasă a satului, în rând cu bețivii, și “servea” o sută de votcă. Și încă o sută.  S-a întors sprintenă și purificată să se ocupe de mort. Lumânare nu a găsit. I-a aprins o feștila făcută dintr-o cârpă murdară și uleiul de la ochiurile de dimineață.
- Dumezeu să te ierte, Ioane!
A scos din dulap costumul cu care Bărbatul a mers la toate nunțile. Nu mai fuseseră nicăieri de mai bine de zece ani. Sau poate de cincisprezece. A târât mortul la marginea patului, dar trupul țeapăn devenise total necooperant. Costumul îi era mic. Nu-i putea băga decât o mâna. Cealaltă nu întra nici după ce a pârâit din umăr. Îi smulse haina cu greu. Mâneca îmbrăcată a ieșit pe dos. Transpirația îi întra în ochi ei bulbucați, răbdarea  i se terminase demult și ura revenea la locul ei, ca la început. A luat foarfeca și a tăiat haina. De sub guler până la poale. Acum semăna cu o mantie în care mortul a încăput ușor. Cu pantalonii nu s-a mai chinuit. I-a tăiat de la început pe linia turului. N-o să-l dea nimeni de-a dura să vadă cum îi vine costumul la spate. Pantofii  îl strângeau cât era viu și nu-i purtase.  Păreau noi și acum nu-l mai dureau bătăturile. I-a șters mortului fața murdară a cu o cârpă udă, i-a tăiat unghiile pline de jeg, i-a aranjat părul rar.  L-a pus, cu fața în sus, pe masa de lemn masiv  pe care au adus-o de la apartament. Acum toate-s din rumeguș presat și nu țin. A răsuflat ușurată și-a plecat să-și caute o broboadă neagră, cu toate că știa precis că nu are. Din marginea raftului de sus i-a zâmbit proteza Bărbatului. Stătea acolo de când și-a făcut-o, că până și asta-l strângea și nu a purtat-o. A înșfăcat-o cu bucurie și i-a pus-o în buzunarul de piept al hainei preschimbată în mantie. L-a privit cum stătea el întins și ferchezuit și a concluzionat, pentru ea însăși:
-Semeni și tu a om, Ioane! A om mort.
Privea în gol prin fereastră care dădea pe maidan. De acolo se vedea Tigaia cea roșie. De unde era, și ea semăna a mașină. A mașină dezmembrată.
A plecat iute spre cârciumă. Acolo zăceau în două picioare, și cu paharul în mâna toți sparții satului. Alcoolici bolnavi la trup și la minte.  
-Valică, am o vorba cu tine, stigă de la distanță, cu o voce albă, de la care bețivul nu aștepta nimic bun.
-Dai o cizeacă?
-Dau o litră.
-Dă-o!
-După ce-mi faci o treabă.
-Dă un avans!
- Mâine dimineață, mai prostule, nu acum. Și-ți dau, îți dau de te faci flenduri, cum îți place ție. Și ia și-un tovarăș cu ține, că-i dau și lui. Vă dau la amândoi un butoi de o sută.
Valică nu era genul să-și pună întrebări. Oferta era bună, tovarăș avea, numai să se facă odată mâine!
Cu doctorul și cu popa rezolvase tot atunci, la telefon. Doctorul a crezut-o pe cuvânt că Bărbatu-i e mort. Știa că a fost cadru medical și că se pricepe de-i mort sau viu un om, așa că n-avea rost să mai bată drumul pe căldură asta. Certificatul de deces i-l aduce mâine un taximetrist pe care-l plătise în avans, iar popa nu făcea nazuri când era vorba de bani.
-Dacă doctorul zice că-i mort, eu îl îngrop și azi. Da’ tot nu pricep de ce atâta grabă!
-Părinte, îți plătesc ca să nu te întrebi nimic!
-Groapă ai?
- Și încă ce groapă!
În zorii zilei următoare, cei doi bețivani săpau cea mai mare groapă din cimitir.
Îi tocmise cu o zi înainte, dar înainte de a se apuca de treaba, și înainte de a înțelege ceva, doamna Grozavu  le-a servit cea mai strașnică combinație: câte un sfert de rom cu bere.  Săpau și nu se gândeau la nimic, dar vedeau bine și se coordonau cât de cât. După ce-au terminat, au venit înapoi la casa doamnei și această le-a mai dat un rând de carcalete. Plescăiau lichidul incert care nu-i îmbata, dar le crea anumite confuzii, pentru care nu-și băteau capul. Soarele se înălțase, dar încă era răcoare afară. Pe bețivani, însă, i-au luat cu călduri instrucțiunuile nevestei îndurerate: au luat cu grijă mortul și l-au așezat la volanul Tigăii care își aștepta tristă Pygmalion-ul. L-au pliat forțat ca să poată sta drept în scaum. Madam Grozavu a așezat cu infinită grijă haina la spate. Cei doi i-au pus centura de siguranță și i-au înfășurat cravată de teriera. Capetele acesteia le-au scos pe după guler, astfel încât, Bărbatul să aibă vizibilă cravata la ultima-i ceremonie. Efect cinematografic, gândi împiedicat Dima, tovarășul. Apoi înhămară doi cai la Tigaie într-un fel nedeslușit pentru oricine.  La 7 dimineață, cortegiul format din Madam Grozavu, popa, dascălul și cei doi bețivani porni peste deal la cimitir, ocolind astfel  satul. Din păcate s-au întâlnit cu muta satului care se întorcea acasă după ceva ce uitase. Aceasta își  făcu treizeci de cruci și se alătură cortegiului. Ajunși la cimitir, popa făcu, conform cerințelor, slujba în rezumat. La sfârșit, bețivanii coborâră Tigaia, așa, cu Bărbatul la volan, prins bine în centura de siguranță și aproape spânzurat cu cravata, în groapa imensă. O acoperiră cu pământ și înfipseră o cruce pe care nu scria nimic.
-Dumnezeu să-l ierte și să trăiți să-l pomeniți.

Și pomenit a fost. Doi ani s-a vorbit în sat despre înmormântarea Bărbatului. Bețivanii au povestit în mai multe feluri  despre cum a fost. Nu păreau credibili. Dar muta care-și uitase sapa acasă a dat mult timp din mâini și din picioare povestind ce-a văzut și ce a crezut c-a văzut. Tuturor  vecinilor, neamurilor ei, neamurilor Bărbatului, nepoților, strănepoților, și chiar satului vecin.  Asta a fost tot. Doamna Grozavu nu a făcut pomană că toată viață, Bărbatul i-a scos ochii când făcea o pomenire pentru ai ei. Spunea că morții nu mănâncă.  Așa că nu i-a dat să mănânce. Nici mortului, nici bizarului cortegiu. Nici atunci, nici la 40 de zile, iar la 7 ani, nici nu și-a mai amintit de consort.

Niciun comentariu: