În 7 ani
toate se schimbaseră. Prima schimbare perfidă a fost artroză. Se lăfăia în
genunchii doamnei Grozavu și îi transformase dureros și inestetic. Urma
casa și curtea, care se schimbau ireversibil de la un anotimp la altul.
Casa se scufundă încet în bălăriile grădinii. Păienjenii și șerpii coexistau
pașnic cu cei trei câini și cu pisica. Acestea erau singurele animale de
companie pe care le mai avea lângă ușă: doi câini și-o mâță pe partea de-afară
și Ritta pe partea dinăuntru. Ritta. Un cățel frumos: negru, mic, cu franjuri
la urechi și cu ochi care exprimau mai mult decât vorbele umanoizilor din jurul
bătrânei doamne. Ritta îi alina toate durerile și toate frustrările. Nu se
gudura excesiv, dar știa când o dureau rău genunchii și se așeza încet, cu
grijă, în brațele stăpânei. De acolo se întindea cu burta pe un genunchi și cu
capul pe celălat și stătea așa, caldă și moale până când durerea se calma și
baba ațipea cu bărbia în piept în fața televizorului extraplat cu
diagonală mare. Ritta a fost singura ființă de a cărei loialitate nu s-a îndoit
niciodată. Rittei nu-i era stăpână, îi era confidenta. Cățelul îi știa secrete
neștiute de nimeni și taine intime și uneori rușinoase. Învățaseră să bea des
și fără măsură. Bourbonul era preferința amândorura. O dușcă înainte de fiecare
masă și o cană la cafea, înainte de somnul de prânz. Beau din aceeași
cană, fără să conteze care din ele înghițea mai mult sau mai repede. După
ce se golea cana, Doamna Grozavu declara închisă sesiunea de degustare
până a două zi când, dacă nu era prea cald, o luau de la capăt ca într-un
scenariu pe care trebuiau să-l repete. Când se clămpea, câinele mergea numai pe
labele din stânga. Când se clămpea, baba mergea cu spatele țeapăn și cu capul
aplecat tot spre stânga. Ca într-un ritual, Ritta ieșea afară la aer, iar
doamna Grozavu adormea singură în fotoluiul mâncat pe jumătate de șoareci. Când
erau mahmure se uitau vinovat una la alta, dar se iertau repede la o cafea și-o
grisină cu damf de naftalină. Combinația cafeină-naftalină avea un efect de
trezire miraculos. La amândouă. Baba se repezea la păsările uitate-n coteț și
le dădea drumul în vie, iar Ritta le fugărea pe toate cele 11 arheopterix
(nu mai știa nimeni câți ani aveau găinile doamnei) ca să recupereze și ea
lunga perioadă de sedentarism și viață burgheză. După câteva ture prin
hățișurile din curte, Ritta se retrăgea pe fotoliul ei de unde privea atent
știrile despre atentatele din Europa. Îngrijorarea pentru soarta omenirii i se
citea clar în ochii larg deschiși, iar dezaprobarea pentru actele
reprobabile și-o exprima prin mârâieli și chiar lătrături scurte și nervoase. Între timp, ca o
veche locomotivă cu aburi, ajungea și doamna cu o farfurie de pârjoale
fierbinți și fără usturoi (Rittei nu-i pria usturoiul) lângă care punea câțiva
căței (de usturoi) din care mușca pe rând: din pârjoale, din căței, din
pârjoale, din căței...Ritta, tot pe rând, doar din pârjoale. Și viața lor intra iar în rutina binefăcătoare. Ritta îi mârâia despre statul Islamic, iar doamna
Grozavu o premia ritmic cu ciocolată amăruie. Pe seară, plecau la plimbarea
rituală. Nu că doamna își dorea să meargă însoțită de toată cohorta: trei
câini, mâța, găinile și cocoșul, ba, când o mai avea, și capra! Dar animalele
ei o urmau în pofida stăruinței stăpânei de a le trimite acasă. Le insultă cu
voce înaltă (tot satul era martor la acțiunea de convingere!!!), arunca în
direcția lor cu bugări sfărmicioși de pământ, le amenința că le face supă sau
le lasă pe drumuri. Nimic nu funcționa până la colțul străzii. Doar din acel
punct, se întorceau toate, în afară de Ritta. Pe Ritta se făcea că n-o vede. O
lăsa să țopăie la doi pași în față, trei în spate, în diagonală și în zig zag.
Era atât de multă bucurie în manifestarea cățelului, încât sufletul împietrit
al doamnei Grozavu se înduioșa și pentru prima dată în viață, se simțea cu
adevărat iubita. Râdea în sinea ei:
-Ce n-a putut da
nici un om, îmi dă un câine! Mulțumesc, Doamne!
Acest mulțumesc,
Domne! era unic. Toată viața se declarase atee. Relația ei cu Dumnezeu
devenise, odată cu vârstă, indiferentă. Dar în acele momente, simțea că El
există!!! Și că, iată, i-a făcut și ei un dar.
Copii n-a avut. A
crescut o nepoată a Bărbatului, dar n-a putut-o iubi. Fata era
îndărătnică!
Și n-a iertat-o
nicicând pentru că i-a spus verde-n față, că n-a fost fericită la ea nici o
clipă. A luat foc, doamna Grozavu. Cum, când i-a oferit totul: haine, excursii,
meditatori (că n-o prea ducea capul)?!! Acum, fata, femeie măritată și
stabilită în Italia, a uitat-o de tot. La început îi mai trimitea o felicitare
de Crăciun și-o poză cu copilul. De câțiva ani, după ce a murit Bărbatul,
nimic. Nici după dezbaterea moștenirii, n-a dat nici un semn de mulțumire. Și-i
dăduse totul, conform legii: un sfert din apartamentul din oraș de la care
numai doamna deținea cheia, 15 hectare de teren arabil pe care doamna îl
dăduse-n arendă și primea grăunțe pentru arheoptercși. Și-i rămânea tot
fetei, dacă nu reușește să vândă în timpul vieții, casa. Gândul ăsta-i stătea
în gât. Dorea să vândă totul la preț mic, cu condiția să rămână în casă până la
capăt. Învățase cum se procedează de când o primise-predase pe Frosa. Nu
găsise, însă, nici o clauză care să o pună la adăpost pe Ritta după moartea ei.
Doamnei Grozavu începea să-i fie frică de durere și neputință mai mult decât de
moarte. Și Ritta era singură ființă căreia-i pasă. Cățelul acela negru, mic și
cu ochi care spuneau povești și vești, știri și neștiri, care asculta de zeci
de ori aceeași relatare din tinerețele apuse ale bătrânei doamne, trebuie să fi
fost reîncarnarea vreunui înțelept bun și drept. Un spirit al iubirii
necondiționate, ceva. Pentru că, pe doamna Grozavu n-a iubit-o nimeni.
S-a născut că
al treilea copil din cinci, deci la mijloc. Părinții n-au băgat-o în
seamă; nu a fost niciodată nici prea mare că să conteze ca ajutor, nici
prea mică pentru a primi atenție. A crescut prin copaci și pe
prunduri, mai tot timpul flămândă, într-o singură rochiță făcută din material
aspru de sac, pătată de nuci. Abia când cămașa până la genunchi se rupea în
spate, primea alta. Când a plecat la școală, la internat, i-a dat statul
uniformă. Atunci s-a simțit prima dată frumoasă. Și-a văzut ochii verzi
și părul lung, lung și negru, negru. Și trupul zvelt și pietros. Avea 14
ani și era singură într-un oraș străin, printre oameni străini. A terminat
școala sanitară la 17 ani și-au repartizat-o într-un sat de ceangăi din vârful
muntelui. Din prima zi, în sat s-a dus vestea că, pentru prima dată, a venit o
moașă cu școală. Ea nu era moașă. Era soră medicală pediatră. Adică
responsabilă cu vaccinurile. Așa crezuse până când, în miez de noapte, în prima
noapte din vârful muntelui, a chemat-o bărbatul Rozei s-o ajute pe nevastă-sa
să-i nască al șaselea copil. Nu văzuse niciodată o naștere. Avea mai puține
cunoștințe despre fenomen decât oricare altă femeie din sat. Și tot pentru
prima dată, i-a fost frică. O frică grea, paralizantă și fără aer. S-a urcat în
căruța hodorogită și într-o jumătate de oră era în cămăruța murdară, iluminată
de-o lampă cu gaz, în care gravida de 23 de ani era în travaliu. Când a
văzut-o, Rozei i s-a făcut mai milă de moașă decât îi era de ea însăși. A
privit-o cu îngăduință și a știut că tot singură o să nască.
- Of, domnișoară,
îți spun eu tot ce ai de făcut. Ia țolul din față sobei și scutură-l
afară. Pe el o să pui pruncul. Și pune niște apă la fiert pe plită.
Îngrozită,
domnișoara se întreba dacă Roza, cu apa aia, vrea să-i spele țolul sau
să-i opărească, copilul ca pe găină. Execută manevrele dictate
de femeie cu precizie și îndemânare.
-De țolul ăsta te
murdărești și când te ștergi pe talpa papucului, Roză! Cum să pun copilul pe
el? O să facă piodermită.
- Nu face,
domnișoară. Tot pe el i-am pus și pe ceilalți cinci.
- Și cu apa asta
fiartă, ce fac?
- O lași la răcorit
și speli oleacă copilul.
- Când să-l spăl? Înainte
sau după ce-l pun pe țol?
Copilul a venit
aproape singur. Fără complicații. A intrat în lumea murdară cu buricul
tăiat cu cosorul de către tată. Și, după cum mă-să spusese, nu a făcut
piodermită.
Această
naștere a convins-o pe doamna Grozavu că poate orice.
Numai de iubit n-a
putut. Când Bărbatul o întreba dacă îl iubește, îi răspundea sec și monosilabic
că nu.
- Și de ce te-ai
măritat cu mine?
- Să întru în
rândul lumii.
Lumea aceea. Rigidă
și rea de gură. Critică și cu frumosul și cu urâtul. Lumea bârfei infecte și a
gurilor care put. Acea lume i-a însurat. Pe Bărbat îl durea în cot că nu-l
iubea nevastă-să. Știa asta de la început. Nici lui nu i s-au aprins călcâiele
după ea, cu toate că era a naibii de frumoasă. Și tot a naibii de îndărătnică.
S-au luat doar că erau amândoi destul de răscopți pentru a mai aștepta
următoarea partidă. Și au trăit așa, patruzeci de ani. El pe coclauri, că era
„șanterist”. Venea acasă o dată pe lună și, în cele trei zile de reapaos,
stătea în garajul din spatele blocului în care locuiau. Aici improvizase o
cramă în care adunase vinuri de prin toate satele unde lucra. Nu știa nimeni ce
face în cubul acela de azbest zile întregi, în timp ce doamna Grozavu se răfuia
cu lumea: de fiica-să adoptată se lua că nu-și coase singură nasturii, până în
ziua când, demonstrativ isteric i i-a cusut ea. Cu sârmă subțire din cupru.
Copilei nu i-a păsat deloc de materialul folosit, așa că a terminat clasa a
patra cu toți nasturii la locul lor și cu șorțul din ce în ce mai scurt. Cu vecina
de lângă ea, își dispută uscătorul de rufe în care nu usca nimeni nimic că
n-avea loc de borcane goale și damigene nespălate. Cu șefa de la dispensarul
din cartier, unde lucra de când venise în oraș, avea un comportament constant.
Nu stătea în față ei și în spatele calului. Importantă era atitudinea ei de
învingătoare: le-a spus ea câteva, de să o țină minte. Și dacă chiar n-a spus
tot, completa scenariul noaptea, înainte de a adormi, cu replici și mai
usturătoare. Și adormea victorioasă. Cum altfel? Ei, da’ ce tânăra mai era ea
atunci! Acum nu i-au mai rămas decât găinile, cu care se răfuia de
dimineața până seara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu