joi, 10 august 2017

Piesa neterminata pentru baros si mandolina 2

                                             TIGAIA


Ura. Se invatase cu ea, cum se invatase si cu durerea de picioare. Il uraste pe Barbat-su mort din deceniul trecut , pentru ca o adusese la tara. De fapt, mai are apartamentul comunist din oras, dar nu mai trecuse pe acolo de cativa ani buni. Il uraste pentru ca a inselat-o cu Tigaia. Tgaia era Dacia lor rosie. Un Frankenstain al masinilor. Zilnic din zori si pana-n noapte, Barbatul re-crea masina. In sopron, langa butoiul cu vin. Barbatul ii daruia tot continutul vietii lui Tigaii dintr-o imensa vinovatie. Tigaia luase foc impreuna cu miristea. La sfarsitul unei toamne uscate, Barbatul a plecat sa dea foc miristei si lasase Tigaia in varful dealului fara frana de mana trasa. Stropise generos cu motorina hectarul de pamant si-a aprins un singur bat de chibrit. Resturile vegetale pietrificate de seceta au luat foc cu repeziciune. Vantul a inceput a bate napraznic din vale catre deal transformand miristea intr-o mare de foc. De frica, Tigaia a coborat sa salveze Barbatul, sa-l duca departe de iad. Cobora cu toata viteza ei de Dacie credincioasa, transformandu-se rapid intr-o torta rostogolitoare.  Barbatul o privea dintr-o margine neatinsa de foc si de vant, lovit de apoplexie. Focul rosu inghitea Dacia lui rosie care cobora dealul ca o ghiulea incandescenta. Salvarea a venit din cer. O rupere de nori a varsat atata apa, da-e transformat ghiuleaua in oala cu presiune. Ieseau aburi pe toate orificiile si, pentru prima data, Barbatul s-a bucurat de pana prostului care l-a scapat de  o explozie a rezervorului. Tigaia fierbea, iar aburii ei grosi se contopeau cu aburii miristii transformand in iad decorul si inima Barbatului.
De aici, viata lui n-a mai fost la fel. S-a retras in sopru ca intr-o sihastrie si urmatorii ani i-a dedicate reconstituirii singurei si marii lui iubiri: Dacia rosie. Retras in singuratate, Barbatul si-a pastrat aproape numai butoiul si cana de vin. Cana era dintr-o tabla de inox mult mai buna decat fusese vreodata tablaria Tigaii. Dar cea mai mare calitate a canii era ca rezista nespalata si un an intreg. La fel si Barbatul.
Incetul cu incetul,  Tigaia incepea sa semene cumva cu o masina. Schimbase caroseria. Gasise una tot rosie la o rabla abandonata in spatele blocului sora-sii Frosa. Un an a ciocanit, a baut, a indreptat, a potrivit, a vopsit si a baut. Un butoi mare de vin cu cana de inox ingrosata de rapan. Alt an a cumparat pentru motor, roti si banchete o coaja scorojita. A platit-o cu toate economiile lor si cu un imprumut de la cumatru. Si doamna Ax a erupt. La inceput cu pietre verbale si cu bolovani. Dupa, a aruncat lava fierbintre peste toate gesturile, atributiile si grijile conjugale care s-au pietrificat si ele odata cu oalele ramase nefolosite si cu rufele nespalate aruncate maldar in beciul anti-atomic. Cred ca si matura se mineralizase de la lava. Cenusa s-a grupat intr-un nor negru asupra relatiei lor si s-a depus gros peste viata in doi. Habar n-aveti ce inseamna o nevasta ostila pana nu va inchideti cu Tigaia in sopron!
In acel timp, tabloul era impresionist cu Barbat beat si murdar ascuns sub aproape-o masina si doamna Ax alergand haotic dupa gaini, injurand cainii si cele 15 mate,  blestemand capra urcata pe casa si imparatind peste curtea transformata in jungla si peste casa ingropata in balarii. Nu stiu daca serpii aparusera deja.
Intr-o frumoasa zi de Sfantul Ilie, Barbatul a scos opera din sopru. Oprera sa era ca insasi viata. A mers si el bine o vreme. Ca diriginte de santier, toate porneau la prima cheie: apartament in oras, concedii prin toate statiunile patriei cu Dacia lui tanara care-l facea atat de mandru printre vecini! Tigaia, insa, era opera sa de maturitate, de iesire de sub caldaramul rusinii. O reconstituire a gloriei comuniste. Culoarea era perfecta: un rosu matuit cu muste betive   lipite pentru eternitate  de capota. Lansarea la strada a facut-o fara pompa, dar cu fum gros si zgomot turbat. Demarajul a fost bun si el, a plecat din primele 20 de chei. Chiar a facut o tura completa pe la periferiile satului, unde a intaratat toti cainii care s-au apucat de latrat furios si besmetic. La intoarcere, motorul gafaia , de sub capota ieseau  aburi, iar Barbatul, si el aburit de doi ani, avea o expresie absenta din care madam Ax n-a reusit sa inteleaga daca era victorios au infrant. El a lasat Tigaia exact in locul in care ea s-a hotarat sa se opreasca si de unde nu s-a mai urnit nici dintr-o suta de chei. A plecat, tot dupa doi ani, si s-a intins in patul conjugal. Acolo l-a gasit doamna Ax. Indraznise, deci, sa-i incalce teritoriul!!!  Sa intre in iatacul ei, in refugiul castitatii sale. In lenjeria ei curata! In patul ei ca un catafalc. Cuvantul asta, care i-a venit dintr-un ungher ascuns al mintii intunecate de indignare, a electrocutat-o. S-a apropiat cu curiozitate de Barbat. Dintr-o privire si-a dat seama ca please,  fara masina, pe lumea cealalta. L-a scuturat totusi. La fiecare scuturare iesea un nor de praf si de duhoare. Trebuia sa-si scuture salteaua cu ocazia asta! Duhoarea era ciudata: un amestec de vin  inacrit si de carne statuta la caldura. Si peste astea se lasase ca o pacla, greata. Mai coplesitoare decat ura. Simtea o nevoie acuta de sterilizare. S-ar fi bagat intr-o etuva care sa o curate pe dinauntru. Pe vremea aceea, nu stia rolul tariei in procesul de diminuare a gretii. Cauta in toate ascunzatorile Barbatului o gura de rachiu. Dar el nu ascundea decat vinul stricat pe care nu se indurase sa-l arunce. Si pentru prima data in viata, a plecat la crasma zoioasa a satului, in rand cu betivii, sa "serveasca" o suta de votca. Si inca o suta.  S-a intors sprintena si purificata sa se ocupe de mort. Lumanare nu a gasit. I-a aprins o festila facuta dintr-o carpa murdara si uleiul de la ochiurile de dimineata.
- Dumezeu sa te ierte, Ioane!
A scos din dulap costumul cu care Barbatul a mers la toate nuntile. Nu mai fusesera nicaieri de mai bine de zece ani. Sau poate de cincisprezece. A tarat mortul la marginea patului; trupul teapan devenise necooperant. Costumul ii era mic. Nu-i putea baga decat o mana. Cealalta nu intra nici dupa ce a parait din umar. Ii smulse haina cu greu. Maneca imbracata a iesit pe dos. Transpiratia ii intra in ochi ei bulbucati, rabdarea  i se terminase demult si ura revenea la locul ei, ca la inceput. A luat foarfeca si a taita haina. De sub guler pana la poale. Acum semana cu o mantie in care mortul a incaput usor. Cu pantalonii nu s-a mai chinuit. I-a taiat de la inceput pe linia turului. N-o sa-l dea nimeni de-a dura sa vada cum ii vine costumul la spate. Pantofii  il strangeau cat era viu si nu-i purtase.  Pareau noi si acum nu-l mai dureau bataturile. Dupa ce la echipat i-a sters fata murdara cu o carpa uda, i-a taiat unghiile pline de jeg, i-a aranjat parul rar.  L-a pus, cu fata in sus, pe masa de lemn masiv  pe care au adus-o de la apartament. Acum toate-s din rumegus presat si nu tin. A rasuflat usurata si-a plecat sa-si caute o broboada neagra, cu toate ca stia précis ca nu are. Din marginea raftului de sus i-a zambit proteza Barbatului. Statea acolo de cand si-a facut-o, ca pana si asta-l strangea si nu a purtat-o. A prins-o cu doua degete si a clampanit-o minute in sir.
- Zi si tu ceva Ioane! Acum taci, nu?
S-a gandit sa i-o puna in gura, sa-l vada zambind. Gura, insa se inclestase pe vecie. Maxilarele se inclestasera si proteza nu putea fi taiata ca haina sau pantalonii. I-a pus-o in buzunarul de la piept sa aiba cu ce manca pe lumea cealalta.
 L-a privit cum statea el intins si ferchezuit si a concluzionat, pentru ea insasi:
-Semeni si tu a om, Ioane! A om mort.
Privea in gol prin fereastra care dadea pe maidan. De acolo se vedea Tigaia cea rosie. De unde era, si ea semana a masina. Atunci s-a produs revelatia.
A plecat iute spre carciuma. Acolo zaceau in doua picioare, si cu paharul in mana toti spartii satului. Alcoolici bolnavi la trup si la minte.  
-Valica, am o vorba cu tine, stiga de la distanta, cu o voce alba, de la care betivul nu astepta nimic bun.
-Dai o cizeaca?
-Dau o litra.
-Da-o!
-Dupa ce-mi faci o treaba.
-Da un avans!
- Maine dimineata, mai prostule, nu acum. Si-ti dau, iti dau de te faci flenduri, cum iti place tie. Si ia si-un tovaras cu tine, ca-i dau si lui. Va dau la amandoi un butoi de o suta.
Valica nu era genul sa-si puna intrebari. Oferta era buna, tovaras avea, numai sa se faca odata maine!
Cu doctoral si cu popa rezolvase la telefon. Doctorul a crezut-o pe cuvant ca Barbatu-i e mort. Stia ca a fost cadru medical si ca se pricepe de-i mort sau viu un om, asa ca n-avea rost sa mai bata drumul pe caldura asta. Certificatul de deces i-l aduce maine un taximetrist pe care-l platise in avans, iar popa nu facea nazuri cand era vorba de bani.
-Daca doctorul zice ca-i mort, eu il ingrop si azi. Da’ tot nu pricep de ce atata graba!
-Parinte, iti platesc ca sa nu te intrebi nimic!
-Groapa ai?
- Si inca ce groapa!
In zorii zilei de maine, cei doi betivani sapau cea mai mare groapa din cimitir. Cand au ajuns la casa doamnei Ax, aceasta le-a servit o strasnica combinatie: cate un sfert de rom cu bere. Pare-se ca amestecul i-a transformat in piloti automati. Nu se gandeau la nimic, dar vedeau bine si se coordonau cat de cat. Au luat cu grija mortul si l-au asezat la volanul Tigaii care isi astepta trista Pygmalion-ul. L-au indoit cum au putul ca sa poata sta drept in scaum. Madam Ax a asezat cu infinita grija haina la spate. Cei doi i-au pus centura de siguranta si i-au infasurat cravata de teriera. Capetele le-au scos pe dupa guler, astfel incat, Barbatul sa aiba vizibila cravata la ultima-i ceremonie. Efect cinematografic, gandi impiedicat  Dima, tovarasul. Apoi inhamara doi cai la Tigaie intr-un fel nedeslusit pentru oricine.  La 7 dimineata, cortegiul format din Madam Ax, popa, dascalul si cei doi betivani porni peste deal la cimitir, ocolind astfel  satul. Din pacate s-au intalnit cu o femeie care se intorcea acasa dupa ceva ce uitase. Aceasta isi facu o cruce mare si se alatura cortegiului. Ajunsi la cimitir, popa facu, conform cerintelor, slujba in rezumat. La sfarsit, betivanii coborara Tigaia, asa, cu Barbatul la volan, prins bine in centura de siguranta si aproape spanzurat cu cravata, in groapa imensa. O acoperira cu pamant si infipsera o cruce pe care nu scria nimic.
-Dumnezeu sa-l ierte si sa traiti sa-l pomeniti.

Si pomenit a fost. Doi ani s-a vorbit in sat despre inmormantarea Barbatului. Betivanii au povestit in mai multe feluri  despre cum a fost. Nu pareau credibili. Dar femeia care-si uitase sapa acasa a povestit si ce-a vazut, si ce a crezut c-a vazut. Tuturor  vecinilor, neamurilor ei, neamurilor Barbatului, nepotilor, stranepotilor, si chiar satului vecin.  Asta a fost tot. Doamna Ax nu a facut pomana ca toata viata, Barbatul i-a scos ochii cand facea o pomenire pentru ai ei. Spunea ca mortii nu mananca.  Asa ca nu i-a dat sa manance. Nici mortului, nici bizarului cortegiu. Nici atunci, nici la 40 de zile, iar la 7 ani, nici nu si-a mai amintit de consort.

Piesa neterminata pentru baros si mandolina 1

Este singura doamna din sat. Toate celelalte femei se striga dupa numele mic. Ea e doamna Ax (probabil Axinte, dar cine mai stie?) Asa-i zice si nea Fasola de cate ori o injura porcos, cu ciuda. Si o injura des. 
-  Doamna Ax, sa ma pupi in cur, dezaxatata  naibii!                                                                              
 - Eu te pup, bai prostule, da’ tu da-ti nadragii jos, pune-te cu curul in sus la intersectie, ca eu vin cat de repde pot!
Asta cu repede, e data de viteza cu care doamna Ax se deplaseaza.  Numai de la usa pana la poarta face in general 8 minute. De la poarta la intersctie, cam juma’ de ora.
- Crapa-ti-ar ochii de broasca raioasa, pluseaza riscant nea Fasola.
Si ea, cu atitudinea-i seniorala, dreapta, teapana si descentrata de artroza de la brau in jos, ii arunca un sarpe peste gard. Sentimentele acestea frumoase si profunde ii  tin vii. Alfel, sunt doi morti care-si taraie picioarele prin praful de pe ulita.

Doamna Ax e venita de la oras. Acolo a fost o taranca la bloc, cu stratul de ceapa sub balcon si cu boxa doldora de muraturi. Acum este o oraseanca cu resedinta la tara, intr-o cocioaba care sta sa se scufunde in groapa sapata de Barbat dedesubt. Groapa s-a vrut beci pe timp de pace si adapost antiatomic in caz ca vin rusii. Cum rusii au fost descurajati de scutul anti racheta de la Deveselu (despre care Barbatul avea o premonitie ca se va realiza), groapa a fost numai buna de put colector. Cand satul a fost conectat la reteaua de apa, aceasta  n-a venit la pachet cu canalizarea, asa ca, beciul antiatomic a primit cu bucurie apa scursa din cada si din chiuveta. Cred ca exista o legatura intre  groapa cu apa de sub casa si serpii cuminti si lenesi cars ies din cand in cand la soare intre balariile din prag.

Viata ei este buna. Cand s-a mutat la tara, Barbatul a revendicat toate terenurile clanului. Arabile, nearabile din cauze  naturale, parcele in intravilan si extravilan care cu timpul si cu fulminanta expansiune a satului romanesc au ajuns si ele, in mijlocul satului. Dupa ce el a crapat, marea doamna a inceput sa vanda cate un teren, cate o parcela, ceea ce i-a rotunjit cu succes pensia de fost cadru medical (a fost moasa, dar cadru medical o pune in aceeasi oala cu doctorii, ceea ce creeaza o avantajoasa cofuzie, crede ea).  

La confortu-i discret a contribuit si cumnata-sa Frosa. Pentru ca inainte de a muri, nea Pamfil, sotul Frosei, a facut acte de donatie pe apartamentul cu doua camera dintr-un cartier verde al orasului, familiei Ax. Conditia era ca acestia sa aiba grija de nevolnica, care avea atunci 81 de ani. Spre ghinionul Frosei, frate-su a murit inaintea ei si ea a ramas in seama cumnatei, doamna Ax. 

Frosa a fost toata viata bolnava. N-a muncit nici acasa nici si serviciu nu a avut. Nu a iesit din casa, nu a avut prieteni, nu a avut visuri si nici idealuri. A stat 81 de ani singura-n casa. Si cand ii traia sotul, tot singura sta. Lui ii convenea asta; contrapartdei de conversatie despre durerile ei, el isi vedea de ale lui: serviciu la CFR, berea cu prietenii dupa serviciu. Se zvonea ca mai avea si cate-o draguta vesela si guraliva din cand in cand. Frosa nu-l deranja. Nu-i acorda nici o atentie. Nici cand se vaita, nici cand ii reprosa vrute si nevrute.  Asa le-a trecut viata. El a plecat primul. Ea nici macar bunul simt sa moara la timp nu l-a avut. Si-asa au ramas cele doua vaduve: Frosa,  in proprietatea doamnei Ax, iar doamna Ax cu grija pe cap. Grija asta a ei s-a materializat in doua vizite facute cumnatei. In dar i-a adus de fiecare data cate o punga cu aripi de pui congelate  ca erau mai moi si le putea mesteca usor dupa ce le fierbea. Pe durata vizitei, doamna Ax ii amintea Frosei de toata viata ei de femeie lenesa si de bolnava inchipuita. Nimic nu uita si nimic nu ierta.
-N-ai avut niciodata nimic, ca daca chiar ai fi fost asa de bolnava, mureai de tanara, nu-l chinuiai pe nea Pamfil pana-l bagai in mormant! Crapai tu, si putea si el sa mai traiasca ca un om. Stii macar unde l-am ingropat? Ca nici la inmormantare n-ai fost!
-Ce sa fac? Tare ma durea capul si ma tinea si-un junghi in spate, chitcaia Frosa cu o voce jalnica. Tu nu stii, ca nu te-a durut niciodata nimic.
-Si pe tine te-a durut in fund de casa, de nea Pandele, de toata viata ta.
Frosa, pentru prima data in viata, a inviat. Vocea stinsa de obicei, a devenit urlet.
-Ia-ti aripile astea inghetate si pleaca! Nici pe cele de data trecuta nu le-am mancat ca trebuiau curatate. Le-am aruncat la caini de pe balcon.
Si se porni pe un plans smiorcait, plin de muci, la care doamna Ax n-a mai asistat. A insfacat punga din care curgea un lichid rosiatic, a izbit usa cu putere si dusa a fost. 
In aceeasi zi a luat legatura cu o agentie imobiliara pentru a vinde apartamentul din cartierul verde al orasului. A cerut jumatate din pretul pietei, ca sa-l poata vinde repede, cu baba cu tot. A doua zi, agentia i-a gasit cumparator. Tranzactia s-a facut la notar, cu acte in regula si cu banii jos. Frosa a ramas noilor proprietari, cadou promotional la achizitionarea unei locuinte, iar banii obtinuti pe baba si apartament s-au adapostit in sertarul hodorogit al sifonierului din iatacul doamnei Ax, alaturi de ceva maruntis ramas din vanzarea terenurilor extravilane.

Dupa fiecare tranzactie, doamna Ax sarbatoreste succesul. Chiar cu o zi inainte de a face 77 de ani, si-a tarait picioarele deformate de artroza la mall si a cumparat cel mai scump corset de firma. Cam cat jumatate din pensia pe o luna. Pe neprobate. Ajunsa acasa, obosita si transpirata de caldura si de efort, s-a zbatut mult timp sa incapa in el.  Corsetul nu aluneca deloc.  Ramasese cu el blocat intre tatele lasate pana la brau si pantecele bombat. Nu mai avea aer, ochii ii ieseau din orbite, parul  si pielea erau ca iesite din apa. Dupa mai multe injuraturi, si trageri in forta. corsetul a cedat la cusaturi si a lunecat lin pana sub genunchi.
-Na, ca acuma mi-e mare! 
Si-a scos un picior, iar cu cel artrozic a dat un sut puternic in nepretuitul ei corset care promisese s-o sculpteze in forme diafane. A intepenit de durere mai mult de o saptamana. Si asa a ramas opt zile: corsetul intr-un colt, si ea in altul al iatacului plin de praf si paienjeni.  Noroc ca in nerabdarea de a-si proba corsetul, sacosa cu whisckey, pastrama si fructele dragonului ramasese abandonata langa fotolilul ros de soareci pe care cazuse-n fund de durere. Fix pe telecomanda.  Opt zile s-a uitat la telenovele turcesti, a baut whisckey si a mancat pastrama. Durerea revenea in valuri si pleca alene. Odata cu ea, ura fata de Barbat-su avea acelasi flux si reflux.

miercuri, 23 aprilie 2014

Invataturile lui Nea Goe catre finul sau, Teo Dosie

Teo Dosie este absolventul model. A facut o facultate, a terminat-o cu succes si face acum al cincilea master. Motivul pentru care se chinuie, nu l-am prea priceput niciodata, ca mare folos n-am vazut sa traga din atatea studii inalte. La inceput era exemplul pozitiv dat tuturor tzancilor fara chef de teme. „Teo a terminat cu 10, Teo a intrat cu 10, Teo a mai facut un master...”Acum insa, ii lasam in plata Domnului. Si daca invata si daca nu, tot „sluga la doi stapani” ajung. Asta ne-a invatat Teo Dosie. Pe mine, cu numele Goe m-au procopsit cei dintr-a sasea B. Erau cateva beizadele care credeau ca totul li se cuvine. Lor le ziceam Goe. Numai ca, dupa vre-o doua generatii de copii, am devenit eu „nea Goe de romana”. Eu am terminat facultatea pe vremea lui Ceasca. Repartitia am luat-o intr-un targ microscopic cu mari pretentii de burg. Si am ramas aici. La inceput am zis ca stau numai cat sa-mi fac stagiatura, dar dupa 3 ani aveam deja un apartament confort 2 si niste radacini mai puternice decat ale ficusului din sufragerie. N-am mai plecat, dar mi-a crescut an de an, dorul de duca. As fi plecat oriunde: in Patagonia sau in insulele Azore, numai sa mai vad si alte fetze. N-am fost nicaieri! La inceput n-aveam voie, pe urma n-aveam vize. Acum n-am bani. Cu pensia de profesor si baile Amara sunt un lux. Dar ma plimb in fiecare duminica pe google earth si vad acolo si Patagonia si insulele Azore. Dar pentru Teo e altfel. El are doua joburi. Deci si doua salarii din care-si plateste gazda, intretinerea, tinutele office si taxa pentru master. Este slab, singur, elegant si frustrat. Pentru ca a inceput sa realizeze ca visul ala tampit cu cariera e un rahat. Cu toate acestea, se pregateste inca sa devina serv perfect al angajatorului capitalist. Capitalistul, desigur, nu-i niciodata suficient de multumit de angajatul sau model, dar il plateste in virtutea unei inexplicabile inertii. Si il plateste bine. Ca sa nu plece in concediu sau, mai rau, la concurenta. Teo Dosie are 37 de ani si nici o certitudine. Nu s-a insurat, nu si-a cumparat nici o garsoniera ca „proprietatea” l-ar fi legat de urbe si el trebuia sa ramana mutabil. Este obosit , imbatranit si la fel de neumblat ca si mine. A mai fost el in niste team building-uri prin State, dar n-a vazut nimic. A stat tot cu cei de la birou band sau jucand niste joculete tampite. La intoarcere era mai obosit si mai deprimat. Ultima data cand ne-am vazut am vorbit despre asta.
 - Nea Goe, nu mai este ca pe vremea matale. Acum suntem liberi!
 - Liber sa ce? Sa muncesti intr-o corporatie care ti-a manancat tineretea si care nu ti-a lasat timp sa vezi ca s-a facut iar primavara.
 - Lasa, ca nici iarna n-am observat-o. N-am timp, Nea Goe! Traiesc intre doua deadline-uri. Asta n-a inteles Margareta. Ca prioritatea mea e cariera.
 - Margareta te-a asteptat 11 ani!!! I-ai mancat si ei tineretea. Bine ca macar l-a gasit pe prietenu-tau s-o ia de nevasta si sa-i faca doi copii unul dupa altul ca sa recupereze timpul pierdut cu deadline-urile tale.
 - Aseara am fost la club. Un fel de discoteca de pe vremuri. Speram sa plec cu o tipa, dar nu s-a legat nimic. Sunt prea batran pentru asta. Poate o sa-mi iau un concediu si o sa plec cu motocicleta in jurul lumii.
 - Da, Teo Dosie! . Nu imbatrani in birourile altora cu speranta ca daca muncesti mult si bine, intr-o zi vei fi rasplatit. Rasplateste-te singur. Desprinde-te de scaunul ergonomic, laptopul si telefonul pe care ai platit o leafa babana. Lasa beemveul in parcarea corporatiei si cheile la secretara si incaleca pe motorul pe care nu l-ai cambrat inca. Fugi si vezi Barcelona. Te asteapta Gaudi, Tibetul sau aurorele boreale. Si mergi mai departe. Daca nu stii gustul absintului, incearca-l! Ca sa poti fi o zi un poet blestemat. Daca nu stii gustul aerului rarefiat, urca un munte. Ajuns acolo, in varf, surprinde alta perspectiva asupra lumii. Priveste lumea de sus, finule. Lasa detaliile la poalele muntelui tau pentru a nu-ti sacrifica panorama. Indragosteste-te de o vaduva indiana si insoara-te cu ea in ashram. Invata sa respiri pranayama, si sa mergeti impreuna sa explorati Patagonia. Lasa totul si fugi! Traieste!
 - E prea tarziu, Nea goe, prea tarziu! Eu am murit deja si nu am inviat inca.

duminică, 4 septembrie 2011

BIJUTERIA si GABLONTUL



Bijuteria si gablontul sau
Vesela poveste a vecinei de la 2

Vecina de la 2 e semidocta. Chiar daca nu crezi, acesta e un compliment la care vecina cu pricina este extrem de sensibila. Explicatia e simpla si oarecum de bun simt: in lume exista putini docti si prea multi prosti (eu as fi zis ignoranti, dar explicatia ii apartine ). Aparat de masura pentru nivelul de doct nu exista, asa ca, pentru o fata de la tara cu liceu agricol terminat, a fi semidoct e o performanta in sine.
In sistemul de valori al vecinei intra de-a valma job-ul cultural (a prins un post bun de femeie de serviciu la muzeu), romanul universal contemporan cu exegeza avizata asupra operei integrale a Sandrei Brown, o natura statica flamanda cusuta in cruciulite. La acestea se adauga cu tuse puternice, vastele cunostinte despre gestatia sobolanilor (experienta din zootehnie conteaza mult pentru un semidoct!) si despre efectul posircii asupra libidoului.
Ca sa nu existe nici un dubiu, va spun clar: vecina de la 2 e o doamna! Are mantou de blana ecologica si caciula de vulpe veritabila. Si, desigur, e “poligloata”; stie spaniola de acasa (TV!) si engleza din cantece. Mai lucreaza acum la italiana. Ii iese perfect de cand s-a intors de la sora-sa din Milano (a stat doua saptamani cu drum cu tot). Acum si romana pe care si-o aminteste destul de bine are o muzicalitate aparte, cu accente italienesti la fel de apetisante ca niste spaghetti cu mustar.
In sprijnul modelului cultural, vecina vine cu o comparatie stilistica care m-a emotionat profund: e semidocta ca un gablont la gatul unei fecioare fara noroc. Ca daca era cu noroc, fecioara ar fi avut un lant de aur si vecina ar fi facut facultate in loc de …,dar sa fie copilul sanatos, ca facultate au toti prostii. Ca iaca, pana la urma Giovani (fost Gigi pana sa plece-n Italia la neamuri) a luat-o si de nevasta si aduce tot banu-n casa. Drept e ca ar fi putut fi si el mai citit, ca sa aiba si ea cu cine sa faca seara o conversatie la un burlan de bere pe balcon, dar n-a fost sa fie…si decalajele astea culturale sunt dureroase si erodeaza viata de cuplu. Mai ales cand ea e mai desteapta si mult mai culta decat el….
Ca de aia o atrage Mirel. Pentru ca-i stilat. Ii pupa mana si-i spune Elena. Acum chiar ca-si da seama ca numele de Elena e mult mai intelectual decat Nutzy. E atat de profund Mirel!
Si-a dat seama in noaptea de dupa ziua nevestei. Giovani prinsese o lucrare de-o saptamana la tara si ea a mers singura la aniversare. Drept e ca nu fusese invitata si nici macar nu se sarbatorea ceva, dar Mirel era singur si avea un vin usurel, cu aroma de stresinica numai bun de baut o noapte intreaga. Si ce noapte-a mai fost. Noaptea care i-a schimbat destinul; care a transformat o Nutzy intr-o Elena.
Si Mirel…Descoperise-n el calitati nebanuite pentru un barbat. Cu cata gratie avea grija sa-i fie paharul mereu plin si cu cata atentie ii asculta fiecare cuvintel, care a alcatuit cuvantarea vietii ei despre soarta intelectualei de Bahlui. Oh, Mirel! Cum i se citea pe chip admiratia pentru piruietele ei intelectuale ...Oh, Elena! Noaptea aceea de mai, cu miros vartos de liliac si gaze de esapament, cu vin de stresinica si cuvintele spuse din capitolul cuvinte nespuse. O noapte in care i s-a revelat noul sau rol in societate, in familie si in scara de bloc. Avea atat de multe de facut! Atat de multe de vazut, atat de multe de simtit! Pentru ca Mirel i-a deschis ochii si i-a redat increderea in propria-i persoana minunata si complexa ce era ea!
Si acum comicul de situatie: peste noapte a venit Gigi de la tzara. Si-a cautat-o, si-a cautat-o, dar degeaba. Nutzy nu era nici in dormitor, nici in sufragerie, nici la sor-sa, nici la ma-sa! Mobilul era pe frigider, jegarii negri si papucii cu margareta de plastic lipseau, asa ca dupa o deductie logica nu putea fi prea departe. Musai ca plecase sa ia o carte de la o vecina si ramasese la cenaclu peste noapte! Dar la care vecina? Hotarase sa astepte calm sa se termine seara culturala si sa o faca pe deranjatul cand ea va intra pe usa. Asta ca s-o oblige sa-i faca, din vinovatie, o oala de sarmale cu sorici.
Pe fereastra intra de-a valma mirosul de liliac si de gaze si zgomotul erotic al vecinilor de deasupra. Halal barbat Mirel asta! I-auzi cum o face pe nevasta-sa sa tipe de placere si de drag!

CUIBUL CU CIOBURI

Copile drag,
Poate ca exista un timp al tuturor lucrurilor, dar cine sta sa-l perceapa? Sau cine a determinat limitele care corespund zborului puilor din cuib?
Musuroaiele in care locuiau clanurile din Petras imi sunt acum cele mai dragi variante de traire. Generatie peste generatie, claie peste gramada, copii, parinti, bunici, nepoti, intr-o harmalaie obositoare si, cel mai probabil, greu de suportat pentru toti. Dar acum, cand stiu sigur ca te vei muta tocmai in Iasi…musuroiul din gand se risipeste si noi ramanem privind in gol pana ne-om dezmetici cum se traieste cu spatiul excedentar.
Dar tu trebuie sa mergi mai departe pe drumul tau pavat cu idealuri, cu ganduri, cu vise. Pas dupa pas, sa calci drept si frumos fara sa strivesti frumosul din tine si cel din preajma ta. Pentru ca, a trai in frumos, e cel mai inaltator ideal de traire. Si tu mi-ai aratat in fiecare zi ca stii cum se zideste, din inauntru in afara, sublimul zilei de azi. Asta cu ancorarea-n prezent e o chestiune depre care noi nu am discutat inca. Asadar, teoria zice ca viitorul e o inlantuie de clipe prezente. Acum dupa acum, construim restul vietii noastre. Iar ACUM a venit vremea sa zbori din cuib. Stiu ca zborul tau va fi ca al condorilor pe care i-ai iubit in Peru; zbor inalt, cu perspective multiple asupra realitatilor subiective, zor planat, cu timp de meditatie asupra rosturilor, zbor in care aripile inalta, fara a crea curenti inutili si turbulente meschine. Cand vorbeai despre condorii din Anzi, sufletul tau era asemeni lor; cu o extraordinara forta de a fi deasupra tuturor lucrurilor mici si a te contopi cu vazduhul de care apartii prin spiritualitate. Pentru ca despre spiritualitate ar trebui sa vorbesc cand subiectul esti tu, copilul meu minunat!
Draga cititorule,
Cand o vei cunoaste pe Patricia, vei vedea Atman-ul. Acel Dumnezeu din noi toti, acea parte din intregul creatiei, ciobul de sfintenie din marea Lumina calauzitoare. Eu i-am vazut lumina, si m-am integrat in vitraliul pe care il zidise in catedrala sufletului ei. Ciob langa ciob, implinind perfectiunea luminii, vitraliul e poate singura creatie umana care poate deslusi taina iubirii. Si-i atata iubire…
Patricia imi va lasa in cuib cioburile de lumina a Dumnezeului viu, si-si va construi, impreuna cu Alesul, un cuib nou. Patricia va tese cu fir de lumina o viata noua. Pas dupa pas, acum dupa acum!

Dumnezeu sa va binecuvanteze, copii mei dragi!

sâmbătă, 21 mai 2011

Incredibila poveste a damei de pica si a nevolnicului ei insotitor

Dama de pica e femeia de azi. Evoluata profesional, financiar, politic, social, responsabil, spiritual…sau in ce ordine vreti voi.
Ea are o familie minunata de care e tare mandra (da, femeile moderne trebuie mereu sa fie mandre de cateceva!), are o cariera se succes (cum altfel???) de la care a stors venituri si functii, notorietati mai mari sau mai mici, conferinte, cocktailururi, brainstorminguri, masini mari, gadgeturi si mai ales relatii. Toate cu oameni de succes, antrenati sa performeze. Are intalniri de networking (un loc unde toata lumea mimeaza succesul si lobby-ul). Are coafeza ei, manichiurista, doctorul ei, mecanicul, avocata, maestrul ei. Rareori apare un sot. De regula in exprimarea “ia tu copilul de la gradi ca eu ajung mai tarziu (si) azi”. Sotul este un accesoriu la succesele damei de pica. Nu pune baza pe el. Succesul ei profesional l-a castrat emotional, astfel incat el a ramas pipernicit intr-un mariaj inertial si intr-un job total lipsit de perspectiva.
Ea controleaza totul: conturile clanului si ale firmei, asigurarile pentru studiile universitare ale copilului de la gradi, uleiul de la masina, evolutia burselor, yalla de la intrare, fuzionarea corporatiilor din pietele emergente si regimul caloric al socrului. Nu are incredere in nimeni, rezolva ea totul. E eficienta si rapida. Nu are rabdare sa astepte si sa explice. La job si-a dresat asistentul (pentru ca ea a ales sa aiba ca secretara un tip) sa ghiceasca orice comanda inainte ca ea sa o termine de enuntat. Stie ca-I se zice Baracuda, dar asta mai mult o amuza decat o insulta.
Stie ca in ultimii zece ani a lipsit de la toate intrunirile familiale. Nici la imormantare la sora-sa n-a ajuns; era intr-un team building la Sovata. Ok, n-a ajuns, n-a ajuns. Ei stiu toti ca ea ii iubeste. Dovada stau cadourile pe care le-au primit cu diverse ocazii.
Are o mila profunda (o fi o prejudecata?!!) si oarecum sincera pentru femeile care stau acasa sau in umbra sotului . Stie ca ratarea are si aceasta forma si si-a propus chiar sa faca un ONG care sa lumineze mintea acestor nefericite. Azi s-a intalnit cu 5 “persoane din grupul tinta”, toate casnice, gurese si vesele. Le asculta pe furis cum povestesc despre omul lor. Si despre copii. Nu au nicio frustrare si nici vreun regret n-a remarcat la cineva. Vorbesc tare si politicos, la persoana a doua plural (in mediul corporate toata lumea e la per tu…). Abordeaza subiectele zilei (dar nu-s proaste deloc!!!) si socializeaza usor. Afla ca n-au nici ele foarte mult timp si ramane aproape perplexa: lectiile cu copiii le ocupa toata dupaamiaza. Realizeaza subit ca ultima data a vorbit cu baietelul ei mai mult de 10 minute de ziua lui (acum jumatate de an!!!). Realizand , face un atac de panica. Nu stie sa gestioneze acest lucru; nu gaseste mobilul si fara mobil e un om mort. Nu poate muri acum! Mai are de vorbit cu baietelul ei drag. Orice mai poate sa astepte. I-e frig. Si frica.
- Doamna a facut un atac de panica! O iau eu in masina la mine si-o duc la ….
Ma cheama EVA si daca vreau, pot! Asa ar trebui sa inceapa Geneza! Ca ce ar fi fostul bietul Adam fara relatia Evei cu sarpele? Un luser fara nici o influenta in istoria omenirii!

Cu drag si autoironie,
Ruxandra de pica

joi, 27 mai 2010

NU E VINOVAT NEBUNUL, VINOVATI SUNT DOAR BUFONII!

Se ridica iar din praful istoriei acei barbari de neoprit in campaniile lor de distrugere: sefi de stat, de companii sau de srl-uri, loviti de morbul puterii. Oameni simpli, de altfel, captusiti de frustrari adolescentine. Au fost copii saraci sau puberi cu acnee, toti umiliti de cinismul tovarasilor de jocuri. Destinele acestora sunt oarecum aceleasi: au pornit de jos si s-au catarat cu dintii si cu unghiile de stalpul puterii. Putere pe care au inhatat-o peste noapte, dupa sute de nopti de panda.
La inceput a fost greu, dar au stiut sa se inconjoare de oameni penibili, pentru care lupata sub stindard propriu nu a fost niciodata o preocupare. Mercenari marunti, platiti din maruntisul scapat pe sub masa de proprietarul stindardului. Iar maruntisul a devenit, nici mercenarii nu mai stiu cand, steguletul lor bleg.
Interesant in aceasta poveste e involutia mercenarulor. Ei, la inceput, au considerat ca a presta pentru maruntis, e un efort cinstit. Cu timpul insa nu a mai fost asa. Pentru ca, mai mult ca prestatia s-a dovedit a fi importanta obedienta. Zi dupa zi, au invatat sa aprobe neconditionat orice decizie, gandulet sau dorinta a sefului. Fara opozitie, fara amendamente si fara discutii. Doar au strans din dinti si-au executat fara cracnire. Si-au mai batut copiii acasa ca sa se usureze, dar n-a fost destul.
Tiranul controleaza totul, stie totul si executa fara mila oricie fel de impotrivire. Si asa, zi dupa zi, marele boss crestea hranindu-se din vlaga mercenarului specializat in "facutul frumos". Ca simbioza sa fie perfecta, cat mai multi mercenari s-au adunat sa potoleasca nesatula foame de putere a tiranului caruia-i trebuiau din ce in ce mai multe mecanisme umane special create pentru a-l servi si a-l adula.
Si nebunia-i cuprinde pe toti deopotriva: sefisorii devin tirani si mercenarii, bufoni la dispozitia acestora. Programati sa slujeasca si sa aprobe, bufonii cladesc pedestalul pe care se inalta un simplu om, copil sarac sau puber cu acnee, cu drept de viata si moarte asupra bufonilor tristi. Bufonilor li se atrofiaza de tot partea din creier responsabila cu libertatea si incep sa se teama. Se tem sa vorbeasca, sa gandeasca, sa zambeasca (exceptie: gluma tampa a tiranului ii face sa se prapadeasca de ras). Se tem sa-si piarda locul din haita din care fac parte, din haita in care masculul sau femela dominanta (alfa) ii pot lasa oricand liberi. Si asta ii angoseaza cumplit: bufonii au nevoie mereu de stapan si niciodata de libertatea pe care nu o cunosc si pe care nu o stiu gestiona pe cont propriu. Ca sa ramana in haita mint si se mint. Mint pentru alfa (e plecat din tara, e in sedinta, nu are bani, a platit de ieri…) si se mint pe ei insisi (am o cariera de succes care-mi aduce maxime satisfactii, sunt mai bine platit decat altii, imi place ce fac…). Ca sa ramana in haita se umilesc si se autodesfiinteaza. Si steguletul lor bleg nu-i ajuta sa-si aminteasca ce sunt. Adica altceva si altcineva decat ceea ce scrie pe ecusonul cu heraldica haitei.
Si dupa atata efort, alfa, ii azvarle o ciozvarta.
Prolog: intr-o frumoasa poveste, in tristul alai de bufoni se ratacise un copil care vede si striga: Printe! Esti in fundul gol!