miercuri, 23 aprilie 2014

Invataturile lui Nea Goe catre finul sau, Teo Dosie

Teo Dosie este absolventul model. A facut o facultate, a terminat-o cu succes si face acum al cincilea master. Motivul pentru care se chinuie, nu l-am prea priceput niciodata, ca mare folos n-am vazut sa traga din atatea studii inalte. La inceput era exemplul pozitiv dat tuturor tzancilor fara chef de teme. „Teo a terminat cu 10, Teo a intrat cu 10, Teo a mai facut un master...”Acum insa, ii lasam in plata Domnului. Si daca invata si daca nu, tot „sluga la doi stapani” ajung. Asta ne-a invatat Teo Dosie. Pe mine, cu numele Goe m-au procopsit cei dintr-a sasea B. Erau cateva beizadele care credeau ca totul li se cuvine. Lor le ziceam Goe. Numai ca, dupa vre-o doua generatii de copii, am devenit eu „nea Goe de romana”. Eu am terminat facultatea pe vremea lui Ceasca. Repartitia am luat-o intr-un targ microscopic cu mari pretentii de burg. Si am ramas aici. La inceput am zis ca stau numai cat sa-mi fac stagiatura, dar dupa 3 ani aveam deja un apartament confort 2 si niste radacini mai puternice decat ale ficusului din sufragerie. N-am mai plecat, dar mi-a crescut an de an, dorul de duca. As fi plecat oriunde: in Patagonia sau in insulele Azore, numai sa mai vad si alte fetze. N-am fost nicaieri! La inceput n-aveam voie, pe urma n-aveam vize. Acum n-am bani. Cu pensia de profesor si baile Amara sunt un lux. Dar ma plimb in fiecare duminica pe google earth si vad acolo si Patagonia si insulele Azore. Dar pentru Teo e altfel. El are doua joburi. Deci si doua salarii din care-si plateste gazda, intretinerea, tinutele office si taxa pentru master. Este slab, singur, elegant si frustrat. Pentru ca a inceput sa realizeze ca visul ala tampit cu cariera e un rahat. Cu toate acestea, se pregateste inca sa devina serv perfect al angajatorului capitalist. Capitalistul, desigur, nu-i niciodata suficient de multumit de angajatul sau model, dar il plateste in virtutea unei inexplicabile inertii. Si il plateste bine. Ca sa nu plece in concediu sau, mai rau, la concurenta. Teo Dosie are 37 de ani si nici o certitudine. Nu s-a insurat, nu si-a cumparat nici o garsoniera ca „proprietatea” l-ar fi legat de urbe si el trebuia sa ramana mutabil. Este obosit , imbatranit si la fel de neumblat ca si mine. A mai fost el in niste team building-uri prin State, dar n-a vazut nimic. A stat tot cu cei de la birou band sau jucand niste joculete tampite. La intoarcere era mai obosit si mai deprimat. Ultima data cand ne-am vazut am vorbit despre asta.
 - Nea Goe, nu mai este ca pe vremea matale. Acum suntem liberi!
 - Liber sa ce? Sa muncesti intr-o corporatie care ti-a manancat tineretea si care nu ti-a lasat timp sa vezi ca s-a facut iar primavara.
 - Lasa, ca nici iarna n-am observat-o. N-am timp, Nea Goe! Traiesc intre doua deadline-uri. Asta n-a inteles Margareta. Ca prioritatea mea e cariera.
 - Margareta te-a asteptat 11 ani!!! I-ai mancat si ei tineretea. Bine ca macar l-a gasit pe prietenu-tau s-o ia de nevasta si sa-i faca doi copii unul dupa altul ca sa recupereze timpul pierdut cu deadline-urile tale.
 - Aseara am fost la club. Un fel de discoteca de pe vremuri. Speram sa plec cu o tipa, dar nu s-a legat nimic. Sunt prea batran pentru asta. Poate o sa-mi iau un concediu si o sa plec cu motocicleta in jurul lumii.
 - Da, Teo Dosie! . Nu imbatrani in birourile altora cu speranta ca daca muncesti mult si bine, intr-o zi vei fi rasplatit. Rasplateste-te singur. Desprinde-te de scaunul ergonomic, laptopul si telefonul pe care ai platit o leafa babana. Lasa beemveul in parcarea corporatiei si cheile la secretara si incaleca pe motorul pe care nu l-ai cambrat inca. Fugi si vezi Barcelona. Te asteapta Gaudi, Tibetul sau aurorele boreale. Si mergi mai departe. Daca nu stii gustul absintului, incearca-l! Ca sa poti fi o zi un poet blestemat. Daca nu stii gustul aerului rarefiat, urca un munte. Ajuns acolo, in varf, surprinde alta perspectiva asupra lumii. Priveste lumea de sus, finule. Lasa detaliile la poalele muntelui tau pentru a nu-ti sacrifica panorama. Indragosteste-te de o vaduva indiana si insoara-te cu ea in ashram. Invata sa respiri pranayama, si sa mergeti impreuna sa explorati Patagonia. Lasa totul si fugi! Traieste!
 - E prea tarziu, Nea goe, prea tarziu! Eu am murit deja si nu am inviat inca.

duminică, 4 septembrie 2011

BIJUTERIA si GABLONTUL



Bijuteria si gablontul sau
Vesela poveste a vecinei de la 2

Vecina de la 2 e semidocta. Chiar daca nu crezi, acesta e un compliment la care vecina cu pricina este extrem de sensibila. Explicatia e simpla si oarecum de bun simt: in lume exista putini docti si prea multi prosti (eu as fi zis ignoranti, dar explicatia ii apartine ). Aparat de masura pentru nivelul de doct nu exista, asa ca, pentru o fata de la tara cu liceu agricol terminat, a fi semidoct e o performanta in sine.
In sistemul de valori al vecinei intra de-a valma job-ul cultural (a prins un post bun de femeie de serviciu la muzeu), romanul universal contemporan cu exegeza avizata asupra operei integrale a Sandrei Brown, o natura statica flamanda cusuta in cruciulite. La acestea se adauga cu tuse puternice, vastele cunostinte despre gestatia sobolanilor (experienta din zootehnie conteaza mult pentru un semidoct!) si despre efectul posircii asupra libidoului.
Ca sa nu existe nici un dubiu, va spun clar: vecina de la 2 e o doamna! Are mantou de blana ecologica si caciula de vulpe veritabila. Si, desigur, e “poligloata”; stie spaniola de acasa (TV!) si engleza din cantece. Mai lucreaza acum la italiana. Ii iese perfect de cand s-a intors de la sora-sa din Milano (a stat doua saptamani cu drum cu tot). Acum si romana pe care si-o aminteste destul de bine are o muzicalitate aparte, cu accente italienesti la fel de apetisante ca niste spaghetti cu mustar.
In sprijnul modelului cultural, vecina vine cu o comparatie stilistica care m-a emotionat profund: e semidocta ca un gablont la gatul unei fecioare fara noroc. Ca daca era cu noroc, fecioara ar fi avut un lant de aur si vecina ar fi facut facultate in loc de …,dar sa fie copilul sanatos, ca facultate au toti prostii. Ca iaca, pana la urma Giovani (fost Gigi pana sa plece-n Italia la neamuri) a luat-o si de nevasta si aduce tot banu-n casa. Drept e ca ar fi putut fi si el mai citit, ca sa aiba si ea cu cine sa faca seara o conversatie la un burlan de bere pe balcon, dar n-a fost sa fie…si decalajele astea culturale sunt dureroase si erodeaza viata de cuplu. Mai ales cand ea e mai desteapta si mult mai culta decat el….
Ca de aia o atrage Mirel. Pentru ca-i stilat. Ii pupa mana si-i spune Elena. Acum chiar ca-si da seama ca numele de Elena e mult mai intelectual decat Nutzy. E atat de profund Mirel!
Si-a dat seama in noaptea de dupa ziua nevestei. Giovani prinsese o lucrare de-o saptamana la tara si ea a mers singura la aniversare. Drept e ca nu fusese invitata si nici macar nu se sarbatorea ceva, dar Mirel era singur si avea un vin usurel, cu aroma de stresinica numai bun de baut o noapte intreaga. Si ce noapte-a mai fost. Noaptea care i-a schimbat destinul; care a transformat o Nutzy intr-o Elena.
Si Mirel…Descoperise-n el calitati nebanuite pentru un barbat. Cu cata gratie avea grija sa-i fie paharul mereu plin si cu cata atentie ii asculta fiecare cuvintel, care a alcatuit cuvantarea vietii ei despre soarta intelectualei de Bahlui. Oh, Mirel! Cum i se citea pe chip admiratia pentru piruietele ei intelectuale ...Oh, Elena! Noaptea aceea de mai, cu miros vartos de liliac si gaze de esapament, cu vin de stresinica si cuvintele spuse din capitolul cuvinte nespuse. O noapte in care i s-a revelat noul sau rol in societate, in familie si in scara de bloc. Avea atat de multe de facut! Atat de multe de vazut, atat de multe de simtit! Pentru ca Mirel i-a deschis ochii si i-a redat increderea in propria-i persoana minunata si complexa ce era ea!
Si acum comicul de situatie: peste noapte a venit Gigi de la tzara. Si-a cautat-o, si-a cautat-o, dar degeaba. Nutzy nu era nici in dormitor, nici in sufragerie, nici la sor-sa, nici la ma-sa! Mobilul era pe frigider, jegarii negri si papucii cu margareta de plastic lipseau, asa ca dupa o deductie logica nu putea fi prea departe. Musai ca plecase sa ia o carte de la o vecina si ramasese la cenaclu peste noapte! Dar la care vecina? Hotarase sa astepte calm sa se termine seara culturala si sa o faca pe deranjatul cand ea va intra pe usa. Asta ca s-o oblige sa-i faca, din vinovatie, o oala de sarmale cu sorici.
Pe fereastra intra de-a valma mirosul de liliac si de gaze si zgomotul erotic al vecinilor de deasupra. Halal barbat Mirel asta! I-auzi cum o face pe nevasta-sa sa tipe de placere si de drag!

CUIBUL CU CIOBURI

Copile drag,
Poate ca exista un timp al tuturor lucrurilor, dar cine sta sa-l perceapa? Sau cine a determinat limitele care corespund zborului puilor din cuib?
Musuroaiele in care locuiau clanurile din Petras imi sunt acum cele mai dragi variante de traire. Generatie peste generatie, claie peste gramada, copii, parinti, bunici, nepoti, intr-o harmalaie obositoare si, cel mai probabil, greu de suportat pentru toti. Dar acum, cand stiu sigur ca te vei muta tocmai in Iasi…musuroiul din gand se risipeste si noi ramanem privind in gol pana ne-om dezmetici cum se traieste cu spatiul excedentar.
Dar tu trebuie sa mergi mai departe pe drumul tau pavat cu idealuri, cu ganduri, cu vise. Pas dupa pas, sa calci drept si frumos fara sa strivesti frumosul din tine si cel din preajma ta. Pentru ca, a trai in frumos, e cel mai inaltator ideal de traire. Si tu mi-ai aratat in fiecare zi ca stii cum se zideste, din inauntru in afara, sublimul zilei de azi. Asta cu ancorarea-n prezent e o chestiune depre care noi nu am discutat inca. Asadar, teoria zice ca viitorul e o inlantuie de clipe prezente. Acum dupa acum, construim restul vietii noastre. Iar ACUM a venit vremea sa zbori din cuib. Stiu ca zborul tau va fi ca al condorilor pe care i-ai iubit in Peru; zbor inalt, cu perspective multiple asupra realitatilor subiective, zor planat, cu timp de meditatie asupra rosturilor, zbor in care aripile inalta, fara a crea curenti inutili si turbulente meschine. Cand vorbeai despre condorii din Anzi, sufletul tau era asemeni lor; cu o extraordinara forta de a fi deasupra tuturor lucrurilor mici si a te contopi cu vazduhul de care apartii prin spiritualitate. Pentru ca despre spiritualitate ar trebui sa vorbesc cand subiectul esti tu, copilul meu minunat!
Draga cititorule,
Cand o vei cunoaste pe Patricia, vei vedea Atman-ul. Acel Dumnezeu din noi toti, acea parte din intregul creatiei, ciobul de sfintenie din marea Lumina calauzitoare. Eu i-am vazut lumina, si m-am integrat in vitraliul pe care il zidise in catedrala sufletului ei. Ciob langa ciob, implinind perfectiunea luminii, vitraliul e poate singura creatie umana care poate deslusi taina iubirii. Si-i atata iubire…
Patricia imi va lasa in cuib cioburile de lumina a Dumnezeului viu, si-si va construi, impreuna cu Alesul, un cuib nou. Patricia va tese cu fir de lumina o viata noua. Pas dupa pas, acum dupa acum!

Dumnezeu sa va binecuvanteze, copii mei dragi!

sâmbătă, 21 mai 2011

Incredibila poveste a damei de pica si a nevolnicului ei insotitor

Dama de pica e femeia de azi. Evoluata profesional, financiar, politic, social, responsabil, spiritual…sau in ce ordine vreti voi.
Ea are o familie minunata de care e tare mandra (da, femeile moderne trebuie mereu sa fie mandre de cateceva!), are o cariera se succes (cum altfel???) de la care a stors venituri si functii, notorietati mai mari sau mai mici, conferinte, cocktailururi, brainstorminguri, masini mari, gadgeturi si mai ales relatii. Toate cu oameni de succes, antrenati sa performeze. Are intalniri de networking (un loc unde toata lumea mimeaza succesul si lobby-ul). Are coafeza ei, manichiurista, doctorul ei, mecanicul, avocata, maestrul ei. Rareori apare un sot. De regula in exprimarea “ia tu copilul de la gradi ca eu ajung mai tarziu (si) azi”. Sotul este un accesoriu la succesele damei de pica. Nu pune baza pe el. Succesul ei profesional l-a castrat emotional, astfel incat el a ramas pipernicit intr-un mariaj inertial si intr-un job total lipsit de perspectiva.
Ea controleaza totul: conturile clanului si ale firmei, asigurarile pentru studiile universitare ale copilului de la gradi, uleiul de la masina, evolutia burselor, yalla de la intrare, fuzionarea corporatiilor din pietele emergente si regimul caloric al socrului. Nu are incredere in nimeni, rezolva ea totul. E eficienta si rapida. Nu are rabdare sa astepte si sa explice. La job si-a dresat asistentul (pentru ca ea a ales sa aiba ca secretara un tip) sa ghiceasca orice comanda inainte ca ea sa o termine de enuntat. Stie ca-I se zice Baracuda, dar asta mai mult o amuza decat o insulta.
Stie ca in ultimii zece ani a lipsit de la toate intrunirile familiale. Nici la imormantare la sora-sa n-a ajuns; era intr-un team building la Sovata. Ok, n-a ajuns, n-a ajuns. Ei stiu toti ca ea ii iubeste. Dovada stau cadourile pe care le-au primit cu diverse ocazii.
Are o mila profunda (o fi o prejudecata?!!) si oarecum sincera pentru femeile care stau acasa sau in umbra sotului . Stie ca ratarea are si aceasta forma si si-a propus chiar sa faca un ONG care sa lumineze mintea acestor nefericite. Azi s-a intalnit cu 5 “persoane din grupul tinta”, toate casnice, gurese si vesele. Le asculta pe furis cum povestesc despre omul lor. Si despre copii. Nu au nicio frustrare si nici vreun regret n-a remarcat la cineva. Vorbesc tare si politicos, la persoana a doua plural (in mediul corporate toata lumea e la per tu…). Abordeaza subiectele zilei (dar nu-s proaste deloc!!!) si socializeaza usor. Afla ca n-au nici ele foarte mult timp si ramane aproape perplexa: lectiile cu copiii le ocupa toata dupaamiaza. Realizeaza subit ca ultima data a vorbit cu baietelul ei mai mult de 10 minute de ziua lui (acum jumatate de an!!!). Realizand , face un atac de panica. Nu stie sa gestioneze acest lucru; nu gaseste mobilul si fara mobil e un om mort. Nu poate muri acum! Mai are de vorbit cu baietelul ei drag. Orice mai poate sa astepte. I-e frig. Si frica.
- Doamna a facut un atac de panica! O iau eu in masina la mine si-o duc la ….
Ma cheama EVA si daca vreau, pot! Asa ar trebui sa inceapa Geneza! Ca ce ar fi fostul bietul Adam fara relatia Evei cu sarpele? Un luser fara nici o influenta in istoria omenirii!

Cu drag si autoironie,
Ruxandra de pica

joi, 27 mai 2010

NU E VINOVAT NEBUNUL, VINOVATI SUNT DOAR BUFONII!

Se ridica iar din praful istoriei acei barbari de neoprit in campaniile lor de distrugere: sefi de stat, de companii sau de srl-uri, loviti de morbul puterii. Oameni simpli, de altfel, captusiti de frustrari adolescentine. Au fost copii saraci sau puberi cu acnee, toti umiliti de cinismul tovarasilor de jocuri. Destinele acestora sunt oarecum aceleasi: au pornit de jos si s-au catarat cu dintii si cu unghiile de stalpul puterii. Putere pe care au inhatat-o peste noapte, dupa sute de nopti de panda.
La inceput a fost greu, dar au stiut sa se inconjoare de oameni penibili, pentru care lupata sub stindard propriu nu a fost niciodata o preocupare. Mercenari marunti, platiti din maruntisul scapat pe sub masa de proprietarul stindardului. Iar maruntisul a devenit, nici mercenarii nu mai stiu cand, steguletul lor bleg.
Interesant in aceasta poveste e involutia mercenarulor. Ei, la inceput, au considerat ca a presta pentru maruntis, e un efort cinstit. Cu timpul insa nu a mai fost asa. Pentru ca, mai mult ca prestatia s-a dovedit a fi importanta obedienta. Zi dupa zi, au invatat sa aprobe neconditionat orice decizie, gandulet sau dorinta a sefului. Fara opozitie, fara amendamente si fara discutii. Doar au strans din dinti si-au executat fara cracnire. Si-au mai batut copiii acasa ca sa se usureze, dar n-a fost destul.
Tiranul controleaza totul, stie totul si executa fara mila oricie fel de impotrivire. Si asa, zi dupa zi, marele boss crestea hranindu-se din vlaga mercenarului specializat in "facutul frumos". Ca simbioza sa fie perfecta, cat mai multi mercenari s-au adunat sa potoleasca nesatula foame de putere a tiranului caruia-i trebuiau din ce in ce mai multe mecanisme umane special create pentru a-l servi si a-l adula.
Si nebunia-i cuprinde pe toti deopotriva: sefisorii devin tirani si mercenarii, bufoni la dispozitia acestora. Programati sa slujeasca si sa aprobe, bufonii cladesc pedestalul pe care se inalta un simplu om, copil sarac sau puber cu acnee, cu drept de viata si moarte asupra bufonilor tristi. Bufonilor li se atrofiaza de tot partea din creier responsabila cu libertatea si incep sa se teama. Se tem sa vorbeasca, sa gandeasca, sa zambeasca (exceptie: gluma tampa a tiranului ii face sa se prapadeasca de ras). Se tem sa-si piarda locul din haita din care fac parte, din haita in care masculul sau femela dominanta (alfa) ii pot lasa oricand liberi. Si asta ii angoseaza cumplit: bufonii au nevoie mereu de stapan si niciodata de libertatea pe care nu o cunosc si pe care nu o stiu gestiona pe cont propriu. Ca sa ramana in haita mint si se mint. Mint pentru alfa (e plecat din tara, e in sedinta, nu are bani, a platit de ieri…) si se mint pe ei insisi (am o cariera de succes care-mi aduce maxime satisfactii, sunt mai bine platit decat altii, imi place ce fac…). Ca sa ramana in haita se umilesc si se autodesfiinteaza. Si steguletul lor bleg nu-i ajuta sa-si aminteasca ce sunt. Adica altceva si altcineva decat ceea ce scrie pe ecusonul cu heraldica haitei.
Si dupa atata efort, alfa, ii azvarle o ciozvarta.
Prolog: intr-o frumoasa poveste, in tristul alai de bufoni se ratacise un copil care vede si striga: Printe! Esti in fundul gol!