Jihadul iubirii - 7 - De ce nu m-ai iubit, Calioppi?

Oamenii bătrâni sunt diferiți de cei din poveștile noastre. Eu n-am văzut bătrâni înțelepți, buni, și senini. Majoritatea, sunt într-un melanj depresivo-anxios, ceea ce-i face revendicativi și egoiști. Bătrânii pe care eu i-am cunoscut sunt acri ca o ciorbă stată în soare.

-Nuuuuu...Calioppi, nu moare nimeni tot odată. Murim pe rând; întâi un organ, apoi alt organ, creierul..și ultima care moare, e inima. Sufletul, adică. La tine toate sunt moarte. Doar sufletul este cel care nu pleacă. Știe că n-a iubit cât ar fi putut și se cramponează de încă o ocazie. Da’ să știi că ocaziile astea nu vin când le ceri. Vin prin oamenii de pe care Dumnezeu ți i-a scos în cale cu scopul de a te desăvârși. Pe cine mai ai acum, Caliopi? Că ți-au murit toți. Așa neiubiți de tine cum erau. Numai că, știi ceva? Ei s-au iubit unii pe alții și te-au iubit și pe tine. Așa că sufletul lor era liber prin iubire. Al tău e un sclav prins în lanțuri în această viață pustie pe care o duci. Măcar pe tine te-ai iubit, Calioppi?

Frosa se trezi într-un lac de deznădejde. Cine era Calioppi? Și de ce îi vorbea Lala așa? Și ea de unde auzea glasul Lalei? Pe Lala nu a văzut-o, i-a auzit numai glasul ăla mic și lipsit de dojană.

-Nu mă mai bântui, Lalo! Nu mă mai pedepsi că m-am pedepsit singură cu vârf și îndesat. Eu lui Dumnezeu i-am cerut trecerea în rândul drepților, nu ție...

-Calioppi, tu nu ești dreaptă!

-Și nu-mi mai zi Calioppi. Zi-mi mama.

-Îți zic. Da’ cui să-i zic tată? Pentru mine, era soțul tău, dar pentru tine, cine a fost tatăl meu?

-Ce vrei să știi, Lalo?

-Știu tot.

-De când?

-Dintotdeauna. Poate nu deslușit, dar ți-am simțit toate dorurile.

-Dorurile mele sunt multe, fata mea. Numai cu ele am rămas.

-Zi-mi, cât l-ai iubit pe tata?

-Pe care din ei?

-Pe soțul tău.

-Nu l-am iubit. M-am măritat cu el, doar. Iubești numai bărbații pe care nu i-ai avut. Cărora nu le-ai mirosit ciorapii și nu le-ai suportat sforăitul în fiecare noapte.

-Deci iubești toți bărbații planetei, cu excepția celui de te-a luat de nevastă?

-Nu fi proastă. Îi iubești pe cei cu care te-ai iubit, pe cei de care te-ai despărțit înainte ca dragostea să se consume în întregime. Pe cei pentru care ți-a mai rămas un rest de iubire lipsită de condiții.

-Câți au fost?

-Ești obraznică.

-Nu mai sunt, defapt! Zi dacă în afară de Zoli au mai fost alții.

-Zoli era prietenul nostru.

-Prietenul vostru, iubitul tău și sămânța mea.

-N-ai să știi niciodată. Nici eu nu știu. Și acum, cel puțin pentru tine, nici nu mai contează. N-am fost o sfântă, dar mi-aș fi dorit. 

-Caliopi, nu-i momentul pentru astfel de considerații. Fii măcar acum demnă, ce naiba! Deci, ce simțeai tu, Caliopi, când tata îl primea din toată inima pe Zoli în casă lui, se bucura că a venit, îl omenea cu ce avea mai bun,  în timp ce voi, tu și cu Zoli, adică, v-o trăgeați prin toate șanțurile? Ții minte când jucau table o duminică întreagă și râdeau, și beau împreună berile câștigate unul în față celuilalt? Dar Revelionul împreună cu Zoli și cu nevastă-sa? Ție îți ploua, erai mai posacă decât deobicei, și nevasta lui Zoli, toanta, cum îi ziceai tu,  te consola că tată-i băiat bun, că aduce banii în casă, că nu te-a jignit niciodată, că n-are rost să fii mereu supărată pe el. Hai, zi-mi, ce era în capul tău atunci?

-Nu era nimic, Lala. La mine suferință nu mai are motive limpezi. Sufăr din obișnuință, din viciu. Știai că există o dependență de suferință? Când îți trece un pic, o reinventezi.  Nu vreau să ies din buclă. Ar fi că și cum aș evada din mine, cea pe care o știu. Ce să fac cu mine dacă îmi trece? Suferința, dragă mea fată, este calea pe care Dumnezeu mi-a dat-o că să îmi spăl păcatul. Nici n-aș ști cum să fiu altfel.

-Te-ai gandint vreodată să te bucuri de povestea asta a ta? Că dacă tot o aveai, măcar erai fericită? Tații mei te iubeau mult. Altele ar da jumătate de viață să fie iubite măcar o zi.

-Altele. Eu m-am împărțit toată viața între datorie și Zoli. Pe Pamfil l-am respectat mereu. În fiecare clipă a vieții mele. Era însă, cum să zic, prea perfect? Mă copleșea cu bunul lui simț. Nu-l supăram niciodată, indiferent ce i-aș fi făcut. Nici eu nu dădeam prin băț cu nefăcutele...

-Ba, cu nefacutele exagerai. N-ai făcut nimic toată viață. Ții minte că zacusca și murăturile ni le aducea doamna Grozavu? Și ea stătea la țară, dar legumele le lua din piață de lângă blocul nostru, până unde făcea peste 20 de kilometri...

-Nu la astea mă refeream. Eu am fost o femeie cuminte.

-Cu ce? Cu minte? Ei, hai că exagerezi și acum! N-ai avut nici un bob de minte.

Toată viața m-am întrebat ce simțeai tu când tata și Zoli își dădeau mâna și se îmbrățișau prietenos. Atunci îi ziceam ipocrizie. Te simțeam că pe ultimul nimic de pe lume. Hai, zi, ce era în mintea ta când îi vedeai? Sau erai fericită că ți s-au adunat iubirile la o bere-n balcon?

-Iubirile? Doi ratați, retardați, sociopați. Fără strop de curaj de a se înfrunta. Hai, că Pandele poate nu știa, dar Zoli? Un mediocru care nu s-a iubit decât pe el. Asta simțeam!

 -Și neiubirea față de ține însăți, cum ai trăit-o?

-Am trăit-o cum știi. Ascunzându-mă de voi și de mine. Și știi ceva? Cu timpul, nu mai conta că Zoli a fost singurul meu orgasm. Mai importantă a fost acea noapte prin bucuria cu care Zoli m-a ascultat până dimineață. „Zi ceva, Froso. Orice. Numai că să-ți ascult glasul și râsul.” Și eu am vorbit ca proasta, despre nimic. Și-am râs tot ca proasta. Din nimic. Și nici nu-i mai observam ciorapii pe care nu și i-a descălțat. Și nici gaura prin care îi ieșise bila ca un cartof a degetului mare de la piciorul drept, care la început îmi captase toată atenția mea critică. Auzi! Să faci amor încălțat cu ciorapi rupți! Și de-a lungul zilelor și al nopților numai cartoful lui de deget mi-l mai aminteam. Și râdeam pe ascuns. Astea au fost bucuriile; în rest, nu-mi amintesc. Zilele treceau toate la fel. Între un venit și un plecat de-al vostru. Asta făceați toată ziua: veneați-plecați, veneați-plecați. Și eu mă uitam pe geam la voi și la lumea care trecea besmetică încolo și încoace. Ani de zile am urmărit-o pe țiganca oloagă care cerșea în colțul farmaciei. Cald, frig, ploaie, ger, ea era veșnic acolo. Într-o zi am coborât să-i țin de urât. Îmi era cea mai cunoscută persoană: îi știam toate textele. De la „ajutaaaaați-mă și pe mine să-mi iau o bucată de pâine” până la „n-am mâncat nimic de alalaaaaaltăieri”. Voiam doar să o întreb ce mai face, ce a mâncat, chestii din astea. Am coborât îmbrăcată cum stăteam în casă: în capot și papuci că era destul de călduț afară. Când m-am apropiat, i-am dat frumos bună ziua și am întrebat-o dacă poate  stă devorbă. Țiganca s-a ridicat sprintenă de pe cartoanele pe care zăcea și a aruncat cu resturi de mâncare în mine. Ba chiar m-a și lovit cu bățul pe care-l folosea de cârjă. Am fugit de acolo, dar ea m-a urmărit înjurându-mă, până in scara blocului. M-a blestemat că am intrat pe locul ei ocupat de ani de zile, pe care-l pândise de alți ani, până l-a prins ea. Și m-a blestemat, Lalo, să n-am parte de copii și de bărbat. Auzi tu, ce-a zis cerșetoarea: și așa s-a întâmplat, după cum știi! N-am avut parte. Nici de tine, nici de Pamfil, nici de Zoli, de nimeni. Da’ tu, de când știai Lala, despre povestea cu Zoli?

-După ce am murit. Pentru că luasem cu mine această taină a neiubirii tale. Vinovăția că nu te-am făcut nicicând fericită. Și povara că fusesem toată viața mai mult decât puteai tu duce.

-Așa-i. Ai fost mereu mai mult decât puteam duce. Pentru că trebuia să fii a mea și numai a mea. Dar te-a confiscat taică-tău din prima clipă. El nu și-a pus întrebări. Dacă erai sau nu erai fata lui. Nici de-ar fi știut n-ar fi contat.

-A știut.

-A aflat tot după ce-a murit, ca și tine?

-Nu. El a știut de la început, înainte de a mă naște!

-Asta-i așa o prostie de maaaaare!

-Nu urla! Nu știa că sunt a lui Zoli, dar nici nu i-a păsat cu cine m-ai făcut. Așa că te-ai ferit degeaba de el toată viața. Știa dinainte de a te lua că nu poate face copii.

-Scârba naibii de bou!

-De cine ți-e scârbă, Calioppi? De el sau de tine?

Lala nu a mai așteptat răspunsul. S-a topit pentru totdeauna și Frosa n-a aflat cine era Calioppi. Și de ce ar mai fi contat acum, de pe urmă?

Jihadul iubirii - 6 - Câinele de pază

În 7 ani  toate se schimbaseră. Prima schimbare perfidă a fost artroză. Se lăfăia în genunchii doamnei Grozavu și îi transformase dureros și inestetic. Urma casa și curtea, care se schimbau ireversibil de la un anotimp la altul. Casa se scufundă încet în bălăriile grădinii. Păienjenii și șerpii coexistau pașnic cu cei trei câini și cu pisica. Acestea erau singurele animale de companie pe care le mai avea lângă ușă: doi câini și-o mâță pe partea de-afară și Ritta pe partea dinăuntru. Ritta. Un cățel frumos: negru, mic, cu franjuri la urechi și cu ochi care exprimau mai mult decât vorbele umanoizilor din jurul bătrânei doamne. Ritta îi alina toate durerile și toate frustrările. Nu se gudura excesiv, dar știa când o dureau rău genunchii și se așeza încet, cu grijă, în brațele stăpânei. De acolo se întindea cu burta pe un genunchi și cu capul pe celălat și stătea așa, caldă și moale până când durerea se calma și baba ațipea cu bărbia în piept în fața televizorului extraplat cu diagonală mare. Ritta a fost singura ființă de a cărei loialitate nu s-a îndoit niciodată. Rittei nu-i era stăpână, îi era confidenta. Cățelul îi știa secrete neștiute de nimeni și taine intime și uneori rușinoase. Învățaseră să bea des și fără măsură. Bourbonul era preferința amândorura. O dușcă înainte de fiecare masă și o cană la cafea, înainte de somnul de prânz. Beau din aceeași cană, fără să conteze care din ele înghițea mai mult sau mai repede. După ce se golea cana, Doamna Grozavu declara închisă sesiunea de degustare până a două zi când, dacă nu era prea cald, o luau de la capăt ca într-un scenariu pe care trebuiau să-l repete. Când se clămpea, câinele mergea numai pe labele din stânga.  Când se clămpea, baba mergea cu spatele țeapăn și cu capul aplecat tot spre stânga. Ca într-un ritual, Ritta ieșea afară la aer, iar doamna Grozavu adormea singură în fotoluiul mâncat pe jumătate de șoareci. Când erau mahmure se uitau vinovat una la alta, dar se iertau repede la o cafea și-o grisină cu damf de naftalină. Combinația cafeină-naftalină avea un efect de trezire miraculos. La amândouă. Baba se repezea la păsările uitate-n coteț și le dădea drumul în vie, iar Ritta le fugărea pe toate cele 11 arheopterix (nu mai știa nimeni câți ani aveau găinile doamnei) ca să recupereze și ea lunga perioadă de sedentarism și viață burgheză. După câteva ture prin  hățișurile din curte, Ritta se retrăgea pe fotoliul ei de unde privea atent știrile despre atentatele din Europa. Îngrijorarea pentru soarta omenirii i se citea clar în ochii  larg deschiși, iar dezaprobarea pentru actele reprobabile și-o exprima prin mârâieli și chiar lătrături scurte și nervoase. Între timp, ca o veche locomotivă cu aburi, ajungea și doamna cu o farfurie de pârjoale fierbinți și fără usturoi (Rittei nu-i pria usturoiul) lângă care punea câțiva căței (de usturoi) din care mușca pe rând: din pârjoale, din căței, din pârjoale, din căței...Ritta, tot pe rând, doar din pârjoale. Și viața lor intra iar în rutina binefăcătoare. Ritta îi mârâia despre statul Islamic, iar doamna Grozavu o premia ritmic cu ciocolată amăruie. Pe seară, plecau la plimbarea rituală. Nu că doamna își dorea să meargă însoțită de toată cohorta: trei câini, mâța, găinile și cocoșul, ba, când o mai avea, și capra! Dar animalele ei o urmau în pofida stăruinței stăpânei de a le trimite acasă. Le insultă cu voce înaltă (tot satul era martor la acțiunea de convingere!!!), arunca în direcția lor cu bugări sfărmicioși de pământ, le amenința că le face supă sau le lasă pe drumuri. Nimic nu funcționa până la colțul străzii. Doar din acel punct, se întorceau toate, în afară de Ritta. Pe Ritta se făcea că n-o vede. O lăsa să țopăie la doi pași în față, trei în spate, în diagonală și în zig zag. Era atât de multă bucurie în manifestarea cățelului, încât sufletul împietrit al doamnei Grozavu se înduioșa și pentru prima dată în viață, se simțea cu adevărat iubita. Râdea în sinea ei:

-Ce n-a putut da nici un om, îmi dă un câine! Mulțumesc, Doamne!

Acest mulțumesc, Domne! era unic. Toată viața se declarase atee. Relația ei cu Dumnezeu devenise, odată cu vârstă, indiferentă. Dar în acele momente, simțea că El există!!! Și că, iată, i-a făcut și ei un dar.

Copii n-a avut. A crescut o nepoată a Bărbatului, dar n-a putut-o iubi. Fata era îndărătnică!

Și n-a iertat-o nicicând pentru că i-a spus verde-n față, că n-a fost fericită la ea nici o clipă. A luat foc, doamna Grozavu. Cum, când i-a oferit totul: haine, excursii, meditatori (că n-o prea ducea capul)?!!  Acum, fata, femeie măritată și stabilită în Italia, a uitat-o de tot. La început îi mai trimitea o felicitare de Crăciun și-o poză cu copilul. De câțiva ani, după ce a murit Bărbatul, nimic. Nici după dezbaterea moștenirii, n-a dat nici un semn de mulțumire. Și-i dăduse totul, conform legii: un sfert din apartamentul din oraș de la care numai doamna deținea cheia, 15 hectare de teren arabil pe care doamna îl dăduse-n arendă și primea grăunțe pentru arheoptercși.  Și-i rămânea tot fetei, dacă nu reușește să vândă în timpul vieții, casa. Gândul ăsta-i stătea în gât. Dorea să vândă totul la preț mic, cu condiția să rămână în casă până la capăt. Învățase cum se procedează de când o primise-predase pe Frosa. Nu găsise, însă, nici o clauză care să o pună la adăpost pe Ritta după moartea ei. Doamnei Grozavu începea să-i fie frică de durere și neputință mai mult decât de moarte. Și Ritta era singură ființă căreia-i pasă. Cățelul acela negru, mic și cu ochi care spuneau povești și vești, știri și neștiri, care asculta de zeci de ori aceeași relatare din tinerețele apuse ale bătrânei doamne, trebuie să fi fost reîncarnarea vreunui înțelept bun și drept.  Un spirit al iubirii necondiționate, ceva. Pentru că, pe doamna Grozavu n-a iubit-o nimeni.

S-a născut că al treilea copil din cinci, deci la mijloc. Părinții n-au băgat-o în seamă; nu a fost niciodată nici prea mare că să conteze ca ajutor, nici prea mică pentru a primi atenție. A crescut prin copaci și pe prunduri, mai tot timpul flămândă, într-o singură rochiță făcută din material aspru de sac,  pătată de nuci. Abia când cămașa până la genunchi se rupea în spate, primea alta. Când a plecat la școală, la internat, i-a dat statul uniformă. Atunci s-a simțit prima dată frumoasă.  Și-a văzut ochii verzi și părul lung, lung și negru, negru. Și trupul zvelt  și pietros. Avea 14 ani și era singură într-un oraș străin, printre oameni străini. A terminat școala sanitară la 17 ani și-au repartizat-o într-un sat de ceangăi din vârful muntelui. Din prima zi, în sat s-a dus vestea că, pentru prima dată, a venit o moașă cu școală. Ea nu era moașă. Era soră medicală pediatră. Adică responsabilă cu vaccinurile. Așa crezuse până când, în miez de noapte, în prima noapte din vârful muntelui, a chemat-o bărbatul Rozei s-o ajute pe nevastă-sa să-i nască al șaselea copil. Nu văzuse niciodată o naștere. Avea mai puține cunoștințe despre fenomen decât oricare altă femeie din sat. Și tot pentru prima dată, i-a fost frică. O frică grea, paralizantă și fără aer. S-a urcat în căruța hodorogită și într-o jumătate de oră era în cămăruța murdară, iluminată de-o lampă cu gaz, în care gravida de 23 de ani era în travaliu. Când a văzut-o, Rozei i s-a făcut mai milă de moașă decât îi era de ea însăși. A privit-o cu îngăduință și a știut că tot singură o să nască.

- Of, domnișoară, îți spun eu tot ce ai de făcut. Ia țolul din față sobei și scutură-l afară. Pe el o să pui pruncul. Și pune niște apă la fiert pe plită.

Îngrozită, domnișoara se întreba dacă Roza, cu apa aia, vrea să-i spele țolul sau să-i opărească, copilul ca pe găină. Execută manevrele dictate de femeie cu precizie și îndemânare.

-De țolul ăsta te murdărești și când te ștergi pe talpa papucului, Roză! Cum să pun copilul pe el? O să facă piodermită.

- Nu face, domnișoară. Tot pe el i-am pus și pe ceilalți cinci.

- Și cu apa asta fiartă, ce fac?

- O lași la răcorit și speli oleacă copilul.

- Când să-l spăl? Înainte sau după ce-l pun pe țol?

Copilul a venit aproape singur. Fără complicații. A intrat în lumea murdară  cu buricul tăiat cu cosorul de către tată. Și, după cum mă-să spusese, nu a făcut piodermită.

 Această naștere a convins-o pe doamna Grozavu că poate orice.

Numai de iubit n-a putut. Când Bărbatul o întreba dacă îl iubește, îi răspundea sec și monosilabic că nu.

- Și de ce te-ai măritat cu mine?

- Să întru în rândul lumii.

Lumea aceea. Rigidă și rea de gură. Critică și cu frumosul și cu urâtul. Lumea bârfei infecte și a gurilor care put. Acea lume i-a însurat. Pe Bărbat îl durea în cot că nu-l iubea nevastă-să. Știa asta de la început. Nici lui nu i s-au aprins călcâiele după ea, cu toate că era a naibii de frumoasă. Și tot a naibii de îndărătnică. S-au luat doar că erau amândoi destul de răscopți pentru a mai aștepta următoarea partidă. Și au trăit așa, patruzeci de ani. El pe coclauri, că era „șanterist”. Venea acasă o dată pe lună și, în cele trei zile de reapaos, stătea în garajul din spatele blocului în care locuiau. Aici improvizase o cramă în care adunase vinuri de prin toate satele unde lucra. Nu știa nimeni ce face în cubul acela de azbest zile întregi, în timp ce doamna Grozavu se răfuia cu lumea: de fiica-să adoptată se lua că nu-și coase singură nasturii, până în ziua când, demonstrativ isteric i i-a cusut ea. Cu sârmă subțire din cupru. Copilei nu i-a păsat deloc de materialul folosit, așa că a terminat clasa a patra cu toți nasturii la locul lor și cu șorțul din ce în ce mai scurt. Cu vecina de lângă ea, își dispută uscătorul de rufe în care nu usca nimeni nimic că n-avea loc de borcane goale și damigene nespălate. Cu șefa de la dispensarul din cartier, unde lucra de când venise în oraș, avea un comportament constant. Nu stătea în față ei și în spatele calului. Importantă era atitudinea ei de învingătoare: le-a spus ea câteva, de să o țină minte. Și dacă chiar n-a spus tot, completa scenariul noaptea, înainte de a adormi, cu replici și mai usturătoare. Și adormea victorioasă. Cum altfel? Ei, da’ ce tânăra mai era ea atunci! Acum nu i-au mai rămas decât găinile, cu care se răfuia de dimineața până seara.

Jihadul iubirii - 5 - Tigaia

Ura. Se învățase cu ea, cum se învățase și cu durerea de picioare. Îl urăște pe bărbat-su mort din deceniul trecut  pentru că o adusese la țară. De fapt, mai are apartamentul comunist din oraș, dar nu mai trecuse pe acolo de câțiva ani buni. Îl urăște pe Bărbat pentru că a înșelat-o cu Tigaia. Tigaia, Dacia lor roșie. Un Frankenstain al mașinilor. Zilnic, din zori și până-n noapte, Bărbatul re-crea mașina. În șopron, lângă butoiul cu vin. Bărbatul îi dăruia tot conținutul vieții lui Tigăii dintr-o imensă vinovăție că o aprinsese odată cu miriștea. La sfârșitul unei toamne uscate, omul a plecat să dea foc miriștei și a lăsat mașina în vârful dealului fără frâna de mâna trasă. Stropise generos cu motorină hectarul de pământ și-a aprins un singur băț de chibrit. Resturile vegetale pietrificate de secetă au luat foc și sfârâitul arderii era cel al gheenei. Fumul plutea greu la suprafața pământului ca o baltă cețoasă care se întindea în toate direcțiile. Un vânt năpraznic s-a stârnit din nimic și a transformat balta cețoasă într-o mare de pojar care mușca hălci mari de pământ precum o fiară flămândă. Valuri de foc se izbeau de toate malurile de lut ale miriștii. Singura ieșire era buza dealului, acolo unde Bărbatul și-a lăsat singura-i iubire. Na, asta e: un bărbat își poate iubi mai mult mașina decât nevasta! De frică, Tigaia a coborât să salveze Bărbatul, să-l ducă departe de iad. Cobora cu toată viteză ei de Dacie credincioasă, transformându-se rapid într-o torță rostogolitoare.  Bărbatul o privea dintr-o margine neatinsă de foc și de vânt, lovit de apoplexie. Focul roșu înghițea Dacia lui roșie care cobora dealul ca o ghiulea incandescentă. Salvarea a venit din cer. O rupere de nori a vărsat atâta apă, de-a transformat ghiuleaua în oală cu presiune. Tigaia fierbea, și aburii ei groși se contopeau cu aburii miriștii, transformând în iad decorul și inima Bărbatului. A adus-o acasă după trei zile, trasă de un cal amărât, dar pe propriile-i roți, fără cauciucuri.

De aici, viața lui n-a mai fost la fel. S-a retras în șopru că într-o sihăstrie și următorii ani i-a dedicat reconstituirii singurei și marii lui iubiri: Dacia roșie.  Bărbatul și-a păstrat aproape numai butoiul și cana de vin. Cană, care era dintr-o tablă de inox mult mai bună decât fusese vreodată tăblăria Tigăii. Dar cea mai mare calitate a cănii, era că rezista nespălată și un an întreg. La fel și Bărbatul.

Încetul cu încetul,  Tigaia începea să semene cumva cu o mașină. Schimbase caroseria. Găsise una tot roșie la o rabla abandonată în spatele blocului surorii lui,  Frosa. Un an a ciocănit, a băut, a îndreptat, a potrivit, a vopsit și a băut. Un butoi mare de vin cu cana de inox îngroșată de rapăn. Alt an, a cumpărat pentru motor, roți și banchete o coajă scorojită. A plătit-o cu toate economiile lor și cu un împrumut de la cumătru. Acesta a fost gestul final după care doamna Grozavu a erupt. La început cu pietre verbale și cu bolovani. După, a aruncat lavă fierbinte peste toate gesturile, atribuțiile și grijile conjugale care s-au pietrificat și ele odată cu oalele rămase nefolosite și cu rufele nespălate aruncate maldăr în beciul anti-atomic. Cred că și mătura se mineralizase de la lavă. Cenușa s-a grupat într-un nor negru asupra relației lor și s-a depus gros peste viața în doi. Habar n-aveți ce înseamnă o nevasta ostilă până nu va închideți cu Tigaia în șopron!

În acel timp, tabloul era impresionist cu Bărbat beat și murdar ascuns sub aproape-o mașină și nevastă grozavă alergând haotic după găini, înjurând câinele și cele 15 mâțe,  blestemând capra urcată pe casă și împărățind peste curtea transformată în junglă și peste casă îngropată în bălării. Nu știu dacă șerpii apăruseră deja.

Într-o frumoasă zi de Sfântul Ilie, Bărbatul a scos opera din șopru. Oprera era că însăși viața lui. A mers și el bine o vreme. Ca diriginte de șantier, toate porneau la prima cheie: apartament în oraș, concedii prin toate stațiunile patriei cu Dacia lui tânăra care-l făcea atât de mândru printre vecini! Tigaia, însă, era opera de maturitate, de ieșire de sub caldarâmul rușinii. O reconstituire a gloriei comuniste. Culoarea era perfectă: un roșu mătuit de muște bețive lipite pentru eternitate de capotă. Lansarea la stradă a făcut-o fără pompă, dar cu fum gros și zgomot turbat. Demarajul a fost bun și el, a plecat din primele 20 de chei. Chiar a făcut o tură completă pe la periferiile satului, unde a întărâtat toți câinii care s-au apucat de lătrat furios și besmetic. Avea la el suficiente șuruburi și piulițe cu care arunca în haitele isterice care făceau cârd în spatele mașinii. Oamenii îl priveau cu milă și cu o oarecare înțelegere: era însurat de atâta vreme cu doamna Grozavu…Dar, uite, a reușit să facă ceva cu epava aceea. Vezi tu, și acum perseverența bate inteligența! Muta satului s-a oprit în loc și și-a făcut la repezeală treizeci de cruci. Era singurul mod în care putea participa la discuțiile colective. Oamenii exprimau o comună solidaritate făță de operă și față de artist. Unii îl compătimeau, alții îl invidiau. Nu neapărat pentru operă, cât pentru că a făcut să meargă o grămadă de fiare carbonizate. Nu era chiar o mașină, dar mergea fără cal și asta-i impresiona peste măsură. La întoarcere motorul gâfâia , de sub capotă ieșeau  aburi, iar Bărbatul, și el aburit de doi ani, avea o expresie absentă din care madam Grozavu n-a reușit să înțeleagă dacă era victorios sau înfrânt. Tigaia s-a oprit din mers singură, în fața porții, ca un cal bătrân care învățase demult drumul. I-a mai dat o sută de chei, dar nu s-a mai urnit. Bărbatul și-a lăsat opera exact în locul în care ea s-a hotărât să se oprească definitiv și a plecat, tot după doi ani, să ocupe patul conjugal.

Acolo l-a găsit spre seară doamna Grozavu. Îndrăznise, deci, să-i încalce teritoriul!!!  Să intre în iatacul ei, în refugiul castității sale. În lenjeria ei curată! În patul ei ca un catafalc. Cuvântul ăsta, care i-a venit dintr-un ungher ascuns al minții întunecate de indignare, a electrocutat-o. S-a apropiat cu curiozitate de Bărbat. Dintr-o privire și-a dat seama că please, fără mașină, pe lumea cealaltă. L-a scuturat totuși. Era țeapăn și la fiecare scuturătură ieșea un nor de praf și de duhoare. Trebuia să-și scuture salteaua cu ocazia asta! Duhoarea era ciudată: un amestec de vin  înăcrit și de carne stătută la căldură.

Și peste astea se lăsase că o pâclă, greața. Mai copleșitoare decât ura. Simțea o nevoie acută de sterilizare. S-ar fi băgat într-o etuvă care să o curățe pe dinăuntru. Pe vremea aceea, nu știa rolul tăriei în procesul de diminuare a greții. Căută în toate ascunzătorile Bărbatului o gură de rachiu. Dar el nu ascundea decât vinul stricat pe care nu se îndurase să-l arunce. Și pentru prima dată în viață, pleca la crâșma zoioasă a satului, în rând cu bețivii, și “servea” o sută de votcă. Și încă o sută.  S-a întors sprintenă și purificată să se ocupe de mort. Lumânare nu a găsit. I-a aprins o feștila făcută dintr-o cârpă murdară și uleiul de la ochiurile de dimineață.

- Dumezeu să te ierte, Ioane!

A scos din dulap costumul cu care Bărbatul a mers la toate nunțile. Nu mai fuseseră nicăieri de mai bine de zece ani. Sau poate de cincisprezece. A târât mortul la marginea patului, dar trupul țeapăn devenise total necooperant. Costumul îi era mic. Nu-i putea băga decât o mâna. Cealaltă nu întra nici după ce a pârâit din umăr. Îi smulse haina cu greu. Mâneca îmbrăcată a ieșit pe dos. Transpirația îi întra în ochi ei bulbucați, răbdarea  i se terminase demult și ura revenea la locul ei, ca la început. A luat foarfeca și a tăiat haina. De sub guler până la poale. Acum semăna cu o mantie în care mortul a încăput ușor. Cu pantalonii nu s-a mai chinuit. I-a tăiat de la început pe linia turului. N-o să-l dea nimeni de-a dura să vadă cum îi vine costumul la spate. Pantofii  îl strângeau cât era viu și nu-i purtase.  Păreau noi și acum nu-l mai dureau bătăturile. I-a șters mortului fața murdară a cu o cârpă udă, i-a tăiat unghiile pline de jeg, i-a aranjat părul rar.  L-a pus, cu fața în sus, pe masa de lemn masiv  pe care au adus-o de la apartament. Acum toate-s din rumeguș presat și nu țin. A răsuflat ușurată și-a plecat să-și caute o broboadă neagră, cu toate că știa precis că nu are. Din marginea raftului de sus i-a zâmbit proteza Bărbatului. Stătea acolo de când și-a făcut-o, că până și asta-l strângea și nu a purtat-o. A înșfăcat-o cu bucurie și i-a pus-o în buzunarul de piept al hainei preschimbată în mantie. L-a privit cum stătea el întins și ferchezuit și a concluzionat, pentru ea însăși:

-Semeni și tu a om, Ioane! A om mort.

Privea în gol prin fereastră care dădea pe maidan. De acolo se vedea Tigaia cea roșie. De unde era, și ea semăna a mașină. A mașină dezmembrată.

A plecat iute spre cârciumă. Acolo zăceau în două picioare, și cu paharul în mâna toți sparții satului. Alcoolici bolnavi la trup și la minte.  

-Valică, am o vorba cu tine, stigă de la distanță, cu o voce albă, de la care bețivul nu aștepta nimic bun.

-Dai o cizeacă?

-Dau o litră.

-Dă-o!

-După ce-mi faci o treabă.

-Dă un avans!

- Mâine dimineață, mai prostule, nu acum. Și-ți dau, îți dau de te faci flenduri, cum îți place ție. Și ia și-un tovarăș cu ține, că-i dau și lui. Vă dau la amândoi un butoi de o sută.

Valică nu era genul să-și pună întrebări. Oferta era bună, tovarăș avea, numai să se facă odată mâine!

Cu doctorul și cu popa rezolvase tot atunci, la telefon. Doctorul a crezut-o pe cuvânt că Bărbatu-i e mort. Știa că a fost cadru medical și că se pricepe de-i mort sau viu un om, așa că n-avea rost să mai bată drumul pe căldură asta. Certificatul de deces i-l aduce mâine un taximetrist pe care-l plătise în avans, iar popa nu făcea nazuri când era vorba de bani.

-Dacă doctorul zice că-i mort, eu îl îngrop și azi. Da’ tot nu pricep de ce atâta grabă!

-Părinte, îți plătesc ca să nu te întrebi nimic!

-Groapă ai?

- Și încă ce groapă!

În zorii zilei următoare, cei doi bețivani săpau cea mai mare groapă din cimitir.

Îi tocmise cu o zi înainte, dar înainte de a se apuca de treaba, și înainte de a înțelege ceva, doamna Grozavu  le-a servit cea mai strașnică combinație: câte un sfert de rom cu bere.  Săpau și nu se gândeau la nimic, dar vedeau bine și se coordonau cât de cât. După ce-au terminat, au venit înapoi la casa doamnei și această le-a mai dat un rând de carcalete. Plescăiau lichidul incert care nu-i îmbata, dar le crea anumite confuzii, pentru care nu-și băteau capul. Soarele se înălțase, dar încă era răcoare afară. Pe bețivani, însă, i-au luat cu călduri instrucțiunuile nevestei îndurerate: au luat cu grijă mortul și l-au așezat la volanul Tigăii care își aștepta tristă Pygmalion-ul. L-au pliat forțat ca să poată sta drept în scaum. Madam Grozavu a așezat cu infinită grijă haina la spate. Cei doi i-au pus centura de siguranță și i-au înfășurat cravată de teriera. Capetele acesteia le-au scos pe după guler, astfel încât, Bărbatul să aibă vizibilă cravata la ultima-i ceremonie. Efect cinematografic, gândi împiedicat Dima, tovarășul. Apoi înhămară doi cai la Tigaie într-un fel nedeslușit pentru oricine.  La 7 dimineață, cortegiul format din Madam Grozavu, popa, dascălul și cei doi bețivani porni peste deal la cimitir, ocolind astfel  satul. Din păcate s-au întâlnit cu muta satului care se întorcea acasă după ceva ce uitase. Aceasta își  făcu treizeci de cruci și se alătură cortegiului. Ajunși la cimitir, popa făcu, conform cerințelor, slujba în rezumat. La sfârșit, bețivanii coborâră Tigaia, așa, cu Bărbatul la volan, prins bine în centura de siguranță și aproape spânzurat cu cravata, în groapa imensă. O acoperiră cu pământ și înfipseră o cruce pe care nu scria nimic.

-Dumnezeu să-l ierte și să trăiți să-l pomeniți.

Și pomenit a fost. Doi ani s-a vorbit în sat despre înmormântarea Bărbatului. Bețivanii au povestit în mai multe feluri  despre cum a fost. Nu păreau credibili. Dar muta care-și uitase sapa acasă a dat mult timp din mâini și din picioare povestind ce-a văzut și ce a crezut c-a văzut. Tuturor  vecinilor, neamurilor ei, neamurilor Bărbatului, nepoților, strănepoților, și chiar satului vecin.  Asta a fost tot. Doamna Grozavu nu a făcut pomană că toată viață, Bărbatul i-a scos ochii când făcea o pomenire pentru ai ei. Spunea că morții nu mănâncă.  Așa că nu i-a dat să mănânce. Nici mortului, nici bizarului cortegiu. Nici atunci, nici la 40 de zile, iar la 7 ani, nici nu și-a mai amintit de consort.

Jihadul iubirii - 4 - Promisiuni neonorate

După fiecare tranzacție, doamna Grozavu sărbătorește succesul. Cu o zi înainte de a face 77 de ani, și-a târâit picioarele ei strâmbe la mall-ul din oraș de unde a cumpărat cel mai scump și elegant corset franțuzesc. Scump cât jumătate din pensia pe o lună. Pe neprobate.  Ajunsă acasă, obosită și transpirată de căldură și de efort, și-a zburat hainele ude, cu miros de vechi, de stătut, de bătrân.  Le-a aruncat cu ciudă; erau vechi și uzate. Își va lua altele. Noi și frumoase, din mall. Pe cele care le are se vede bazarul de la o poștă. Goală fiind, îndrăzni să se uite-n oglindă:  burta umflată era acoperită până la buric de țâțele lipsite de consistență, și pielea atârna peste niște șunci pe care nu le sesizase până atunci. Dar corsetul ăsta franțuzesc va remedia sculptura fertilității preistorice și o va înlocui cu o cioplitură de manechin tânăr.

Corsetul  fin și lucios, se ascundea tot într-un singur pumn. Era moale, se mula pe fiecare deget, ca și cum s-ar fi lipit pe el. L-a întins pe mâna, până la cot. Senzația de a doua piele, fină și fermă îi creștea stima de sine la cote nebănuite.  Se simțea iar tânăra și seducătoare. Demult nu mai simțise nevoia să iasă în lume, să se expună privirilor, să privească de sus concurența. Adică femeile mai tinere chiar și cu douăzeci de ani! Era fericită în felul neghiob în care doar o promisiune încă neprobată, îți dă iluzia că ai învins timpul. Până să probeze promisiunea elixirului numit corset, doamna Grozavu trase un gât zdravăn de wiskey. Cu entuziasmul ridicat până la narcisism, bătrâna își bagă picioarele strâmbe, cu călcâile crăpate și unghiile îngroșate și transformate într-un fel de copite, în finețea pariziană a lenjeriilor de curtezană. Spre surprinderea ei, corsetul nu era atât de prietenos precum promitea. S-a blocat la nivelul coapselor și cuta formată de rularea acestuia îi tăia carnea bătrână. S-a gândit că viața-i i-a fost nedreaptă. Uite că până la vârstă asta nu și-a putut permite și ea un corset că să știe cum să-l îmbrace. A tras ușurel ruloul blocat peste coapse și l-a adus până la nivelul pântecelui. Acolo și-a îngrămădit burta în materialul fin și prea puțin elastic al corsetului. Operațiunea a fost lungă și anevoioasă. Burta, că un aluat dospit, a intrat doar pe bucăți: întâi partea de jos, care atârna de la gravitație, după care, pe rând, părțile laterale. Și cu asta, a umplut întreagă capacacitate a corsetului. Mai departe, acesta nu mai aluneca deloc.  Nici în sus, nici în jos. Rămăsese cu el blocat între sâni și pântece. Nu mai avea aer, ochii îi ieșeau din orbite, din păr alunecau la vale, în ochi și pe bărbie, valuri de sudoare. Râurile de apă se întâlneau în confluența între sâni, transformându-se în fluviu. Un fluviu care inunda o masă diformă de carne bătrână. După mai multe înjurături, și trageri în forță, corsetul a cedat la cusături și a lunecat lin până sub genunchi.

-Na, că acuma mi-e mare!

Și-a scos un picior, iar cu celălalt i-a dat un șut puternic cu piciorul artrozic. Durerea a depășit ceea ce trăise până atunci, iar piciorul a rămas țeapăn într-o poziție nefirească: lateral în afară din sold și lateral înăuntru din gamba. Și așa a rămas zile întregi: corsetul într-un colț, și ea în altul al iatacului plin de praf și păienjeni.  Noroc că în nerăbdarea de a-și proba corsetul, sacoșa cu whisckey, pastramă și fructele dragonului rămăsese abandonată lângă fotolilul dezmembrat pe care căzuse-n fund de durere. Fix pe telecomanda.  Opt zile s-a uitat la telenovele turcești, a băut whisckey și a mâncat pastramă. Durerea revenea în valuri și pleca alene. Odată cu ea, ura față de Bărbat avea același flux și reflux.

Jihadul iubirii - 3 - Frosa

La confortu-i discret a contribuit și cumnata-să, Frosa. Pentru că înainte de a muri, nea Pamfil, soțul Frosei, a făcut acte de donație familiei Grozavu pe apartamentul cu două camere dintr-un cartier verde al orașului. Condiția era că aceștia să aibă grijă de nevolnică, care avea atunci 81 de ani. Spre ghinionul Frosei, fratele mult mai tânăr, a murit înaintea ei și ea a rămas în seama cumnatei, a doamnei Grozavu.

 Frosa a fost toată viața bolnavă. N-a muncit nici acasă și nici serviciu nu a avut. Nu a ieșit din casă, nu a avut prieteni, nu a avut visuri și nici idealuri. A stat 81 de ani singură-n casă. Și când îi trăia soțul, tot singură sta. Lui îi convenea asta; contrapartidei de conversație despre durerile ei, el își vedea de ale lui: serviciu la CFR, berea cu prietenii după serviciu. Se zvonea că mai avea și câte-o drăguță veselă și guralivă din când în când. Frosa nu-l deranja. Nu-i acorda nici o atenție. Nici când se văita, nici când îi reproșa vrute și nevrute.  

Au avut o fată care a murit de tânăra. A bolit mult, biata Lala. Mă-să n-a putut-o ajută cu nimic; era prea concentrată pe durerile ei. A stat Lala luni de zile la oncologie, dar Frosa n-a vizitat-o niciodată. Când durerea depășea pragul de suportabilitate a oricărei fiinițe omenești, Lala o striga încă pe maică-să. Nu spera să o vadă, să o aline, să-i stea câteva minute la căpătâi. Pentru că, de când era doar un copil, ea o alina pe Frosa. De aia a muncit ea pe brânci să ajungă medic; că să poate pricepe suferința femeii care i-a dat viață. Abia în anul al șaselea de facultate, a descoperit că mă-să era depresivă. O formă ușoară, care ar fi putut fi ținută sub control.

Dar pecetea unei afecțiuni  mintale, Frosa a respins-o din start: ea nu e nebună, deci nu s-a tratat cu nimic. În momentele de acalmie a durerii fără limita, Lala încerca să-și o amineasca pe maică-să într-un unic moment de duioșie. Să-și amintească de o îmbrățișare sau de un sărut de noapte bună. Voia să creadă că boala e cea care i-a șters din minte clipele de afecțiune dăruite de mamă. Sau nu? 

În noaptea când a împlinit 14 ani venea cu trenul de la olimpiada de biologie care se ținuse în celălalt capăt de țară. Luase premiul întâi și știa sigur că Frosa va fi fericită. Pentru că taică-sau era în delegație, poate o aștepta mama. Trenul se apropia de gara unde trebuia să coboare, iar fericirea ei că maică-să era fericită, umplea trenul gol. Trenul a încetinit și putea deja să vadă peronul. Era pustiu, dar ea știa că Frosa era undeva s-o aștepte. A coborât cu tot cu zâmbetul ei fericit și a căutat-o. Mai întâi cu privirea, apoi cu pașii. În sălile de așteptare, în cotloanele vechi și întunecate de care nu-i era frică. Ninsoarea se opriese și gerul îi usca ochii. Îi era frig, frig și nu știa cum să ajungă acasă. Bani nu avea și, oricum, la 3 dimineață nu mai circula nici un tramvai. Rămăsese înțepenită în față gării și ningea iar. Ninsoarea și trisrețea o acopereau ca pe o statuie. Nu se mai gândea la fetiță cu chibrituri pentru că ea nu avea chibrituri. Ea avea o mamă și un tată care o iubea și era în delegație... Acum gândurile îi erau mai înghețate decât mâinile fără mănuși. Nu-și mai dădea seama dacă doarme și visează sau dacă chiar ea este stana de gheață de pe peron. Era stalactită sau stalagmită într-o peșteră înainte de marea extincție? Mai era sau nu mai era???

Un taximetrist rătăcit la gară pentru un bănuț în plus a dus-o acasă. Atât a reușit ea să-i spună:

-N-am bani. E ziua mea. Stau pe Vitejilor, bloc C1, apartament 13. Și a încercat să lupte cu somnul.

-Poți s-adormi, domnișoară. Te duc eu până la ușa.

 -Nu dorm. Mai am atât de multe de făcut și viață-i atât de scurtă!

Taximetristul a urcat-o în brațe până la etajul 2 și a sunat prelung, de foarte multe ori, până ca mă-să să îi deschidă.

Și acum Lala lupta cu somnul. Nu îl voia. Știa că are o etrnitate la dispoziție pentru el. Era ca în copilărie, când aflase că mamele își sărută copiii numai când aceștia adorm. Că să nu devină alintați. În fiecare noapte, Lala se prefăcea adormită că să o simtă pe Frosa când vine să o sărute de drag, sau doar de noapte bună. Nu, n-a reușit niciodată să stea atât de mult trează, încât să primească ofranda sărutului matern. Și ce dacă? Poate mama știa când ea adoarme pe bune, și de aceea. Tatăl, în schimb, a compensat toată uscăciunea sufletească a Frosei. Era bun și cald; chiar acum, când o veghează în spital, simte lacrimile bărbatului picurandu-i pe frunte. Ah, lacrimile acestea! Vindecau pentru o clipă toate  durerile, frustrările și neavutele.

Pandele o vedea iar și iar în costumul de șoim al patriei, cu codițele împletite cam răsucit de degetele lui groase, cum culegeaea  flori prăfuite de pe marginea drumului pentru Frosa. În fiecare zi îi ducea romanițe, coada șoricelului, rochița rândunicii…în funcție de timp și anotimp. Degetele ei micuțe rupeau codițele scurte, de lângă floare. Nu stăteau buchet, mai degrabă erau grămăjoară. Îi dăruia Frosei câte un pumnuț de floricele, iar Frosa le lăsa pe masă la ofilit. Le lua el pe ascuns și le punea într-o știrbă ceșcuță de cafea până a două zi, când o nouă ofrandă trebuia salvată de la nepăsare.  Cel mai mult îl durea acum pe Pandele că o lăsase pe Frosa să-i pună numele Lala. Copiii o strigau Tra-lala din cauza ciudateniei fetei. Și chiar nu era o ciudată fata lui. Era doar un copil sensibil, trist și timid, care se străduia prea mult să fie pe placul lumii. Toată viață ei de 28 de ani, a trăit-o pentru a o place și pe ea mă-să.  Dar Frosa era la fel de inertă. Nu o certa, nu o lauda, nu o întreba nimic, iar când copilul îi povestea câteceva, izbucnea în plâns. Un plâns mieunat și pișorcos, icnit și gâfâit, fără vorbe, fără limită. Plânsul ăsta o îngrozea cel mai rău pe Lala. Făcea un slalom printre vorbe și fapte care să nu declanșeze iar și iarchițcăitul nevrotic al mamei. Nu știa nici acum dacă simțea milă sau silă pentru amărâta care-i era mamă.

Acum împlinea 28 de ani și își simțea iar trupul țeapăn și rece ca atunci, în gara. Împlinea 28 de ani, și trenul venea spre ea, și mama ei bună venea înaintea lui, pe calea ferată, cu brațele deschise, să o cuprindă, să o imbratiseza, să o sărute  și să-i ureze somn ușor. Pandele i-a închis ochii triști cu degetele lui groase care-i împletisera codițele și-i pusese atâtea floricele în apă.

De-acum, în voia Domnului rămânea singură lui bucurie, singurul sens pentru care se scula la 3 dimineața și pleca să ciocanească liniile reci ale căiii ferate.

Așa le-a trecut viața. El a plecat primul. Ea nici măcar bunul simt să moară la timp nu l-a avut. Și-așa au rămas cele două văduve: Frosa,  în proprietatea doamnei Grozavu, iar doamna Grozavu cu grija pe cap.

Toată lumea a iertat-o pe Frosa. Numai doamna Grozavu, nu!

Nu-i făcea nici o plăcere să treacă pe la cumnata-să. Nu-i păsa de-i vie sau moartă, dar de fiecare dată când ajungea în scara blocului, adulmeca întâi aerul să simtă sau nu mirosul de hoit. Pandele îi lăsase cheia de la apartament, așa că intrarea ei în casa Frosei era întotdeauna intempestivă. Asta pentru că doamna Grozavu avea sentimental că intră în propria ei casă unde, din mila măriei sale, o lasă pe Frosa să vegeteze. În ziua aceea se simțea generoasă. Îi cumpărase cumnatei o pungă de aripi congelate. Afară era prea cald și gheața din pungă  se topise lăsând o dară roșiatică de la ușă până la chiuveta din bucătărie în care aproape le izbise.

-Na, să mai mănânci și altceva în afară de ceai și pâine uscată!

-Bună ziua, cumnată, că așa se zice când intri în casa unui om!

-Întâi, tu nu eșți om, ești mărăcine, și al doilea, casa e a mea!

Frosa se puse pe chițcăit. Emitea aceleași sughițuri pițigăiate care îi ingrozise pe toți ai ei.

-M-ai făcut mărăcine, tu m-ai făcut mărăcine?

-Te-ai făcut singură. Hai, nu-ți mai pișa ochii că pe mine nu mă impresionezi. Ia zi, ai plătit curentul?

-L-am plătit, că nu-mi trebuie pomana ta! 11 lei am dat pe trei luni!

-Eu am dat 110 de lei. Tot pe trei luni!

-Toată viață ai fost risipitoare. Pe ce ai consumat atâta curent?

-Eu trăiesc, Froso! Deschid becul când e întuneric, mă uit și la televizor cu lumina aprinsă! Spăl rufe la mașina automată,  am facebook și stau cu laptopul în priză toată ziua…Faza cu laptopul și facbook-ul, Frosa nu a mai prins-o. Deja n-o mai ascultă de pe la mașina de spălat. Pregătea o replică usturătoare, dar a podidit-o plânsul. Același plâns. Doamna Grozavu se făcu că nu vede și continuă glorios:

-Și-i treaba mea pe ce cheltui eu banii mei din pensie. Că eu din pensia mea trăiesc, nu din pensia de urmaș a bărbatului! Că eu am muncit, Froso, n-am stat acasă să bocesc ziua de ieri!

Frosa mârâi un “ce-ți pasă ție, tu n-ai avut copii”. Erau singurele vorbe pe care n-ar fi trebuit să le rostească.

-Și tu ai avut, Froso? Ai mai făcut ceva pentru Lala după  ce ți-au scos-o? Te-ai sculat într-o singură dimineață să-i dai de mâncare înainte de a pleca la școală? Se scula nea Pandele la 3 dimineață și-i făcea ceaiul de mentă și-i ungea pâinea cu margarină. 12 ani, până să plece la facultate, numai asta mânca dimineață. Ba mai și baletau amândoi prin casă să nu te trezească!

-Taci, că inima din mine mi-o rupi!

-Taci, ca n-ai inimă. Ai doar o pompă de sânge. Măcar unde-i îngropată Lala, știi? Da unde-i mormântul lui Pandele ai aflat? Că la nici unul n-ai fost la înmormântare!

Frosa, apucată dambla, înșfacă din chiuvetă punga zemuindă cu aripi vineții și i-o trânti doamnei Grozavu exact în frunte. Zeama rozalie se scurgea pe toată fața, pe gât și în decolteu. Tricoul ei alb devenise o hartă a furiei. Abia acum, își dădea seama de unde era mirosul de hoit: de la ura-i zemuindă în care se lăbărțau niște aripi care n-au zburat niciodată.

După ce uluiala față de gestul plin de forță al Frosei se mai domoli, pe doamna Grozavu o stafulgeră geniul. Deschise larg ușa și ieși din apartament, strigând pe scări cât o țineau bojogii:

-Te vând, Froso! Te vând!

 În aceeași zi a luat legătura cu o agenție imobiliară pentru a vinde apartamentul din cartierul verde al orașului. A cerut jumătate din prețul pieței, că să-l poată vinde repede, cu baba cu tot. A doua zi, agenția i-a găsit cumpărător. Tranzacția s-a făcut la notar, cu acte în regulă și cu banii jos. Frosa a rămas noilor proprietari, cadou promoțional la achiziționarea unei locuințe, iar banii s-au adăpostit în sertarul hodorogit al șifonierului din iatacul doamnei Grozavu, alături de ceva mărunțiș rămas din vânzarea terenurilor extravilane.

Jihadul iubirii - 2 - Despre grozavi

Doamna Grozavu e venită de la oraș. Acolo a fost o țărancă la bloc, cu stratul de ceapă sub balcon și cu boxa doldora de murături. Acum este o orășeancă cu reședința la țară, într-o cocioabă care stă să se scufunde în groapa săpată de Bărbat dedesubt. Groapa s-a vrut beci pe timp de pace și adăpost antiatomic în caz că vin rușii. Cum rușii au fost descurajați de scutul anti rachetă de la Deveselu (despre care Bărbatul avea o premoniție că se va realiza), groapa a fost numai bună de puț colector. Când satul a fost conectat la rețeaua de apă, aceasta  n-a venit la pachet cu canalizarea, așa că beciul anti atomic s-a umplut cu  apa din căzi și chiuvete. Cred că există o legătură între  adăpostul de sub casă și șerpii cuminți și leneși cars ies din când în când la soare între bălăriile din prag.

Viața ei este bună. Când s-a mutat la țară, Bărbatul a revendicat toate terenurile clanului. Arabile, nearabile, parcele în intravilan și extravilan. După ce el a crăpat, marea doamna a început să vândă câte un teren, câte o parcelă, ceea ce i-a rotunjit cu succes pensia de fost cadru medical (a fost sora, dar cadru medical o pune în aceeași oală cu doctorii, ceea ce creează o avantajoasă cofuzie, crede ea). 

Jihadul iubirii - 1 - Moș Fasolă

Este singura doamnă din sat. Toate celelalte femei se strigă după numele mic. Ea e doamna Grozavu. Așa-i zice și moș Fasolă de câte ori o înjură porcos, cu ciudă. Și o înjură des. 

- Crăpați-ar ochii de broască râioasă, fă doamnă! îi ura moș Fasolă.

Și ea, cu atitudinea-i seniorală, dreapta, țeapănă și descentrată de artroză de la brâu în jos, îi mai arunca  un șarpe peste gard.

Ura dintre ei era veche. De când, bănuia doamna Grozavu, nea Fasolă o pârâse la RENEL că fură curent. Pe vremea aceea, bărbatul ei grozav suda fără încetare. Începuse cu gardul, apoi cu table pentru cotețe, cu table pentru mașină, apoi iar mai suda ceva la gard, și mai făcea iar un acaret. Inspecția i-a prins în flagrant (de aia madam Grozavu credea că-i mâna lui moș Fasolă care le era prieten, și deși nu avea telefon, se uita peste gard la flama). Le-a tăiat curentul și le-a dat o amendă uriașă, de a trebuit să facă un împrumut la banca să o plătească. Apelul la logică prin care bărbatul ei îi explica de fiecare dată că moș Fasolă, neavând telefon și nedesprinzându-se de gard, nu avea cum să organizeze flagrantul, o înverșuna și mai mult.

-Bețivan la bețivan nu-și scoate ochii!

Asta pentru că, toată viața ea a avut ultimul cuvânt.

În timp, au început să se șicaneze reciproc din ce în ce mai des. Moșul își arunca murăturile împuțite și borhotul în față porții ei, doamna Grozavu îi arunca peste gard toate leșurile animalelor care decedau în gospodărie: găini, câini, pisici. Anul trecut i-a aruncat în curte leșul Margaretei, capra cea nătângă care păștea iarba de pe casă.

Sentimentele acestea frumoase și profunde îi  țin vii. Alfel, sunt doi morți care-și târâie picioarele prin praful de pe uliță.